”Odată călăriam prin zăpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate drumurile romănești, era lungă, lungă, nesfârșit de lungă, pierzându-se în depărtare, făcându-se una cu bolta fără coloare.

Era o zi de depresiune, o zi de desgheț, când lumea e cum îi mai rău.

Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau așteptând ceva care nu venia. Peisagiul părea să fie fără orizont, să n’aibă margeni; totul era monoton uniform, fără viață, fără lumină, fără veselie. Tăcere apăsá asupra pământului, tăcere și tristă odihnă.

Cu frâul lăsat în voie și capul plecat înnotam cu calul mieu prin noroiu. Nu mergeam nicăiri anume; un fel de toropeală sau nepăsare venise asupra noastră, în consunanță cu melancolia zilei.

O ceață umedă atârna ca un văl veșted chiar deasupra pământului; nu era o ceață deasă, ci flutura ca un abur.

Deodată auziiu un sunet jalnic venind spre mine din depărtare, ceva cum nu mai auzisem înnainte.

Trăgând frâul, stătuiu pe loc la marginea drumului, mirându-mă ce o să văd. De fapt neașteptată era procesia care, ca un vis straniu, venia spre mine din ceață. Înnotând prin zăpada în topire înnaintau doi băiețași purtând între ei o tavă rotundă supțire pe care se afla o colivă; după ei venia un preot bătrân cu crucea în mână, îmbrăcat pompos în podoabe veștede: roșii, de aur și albastre. Veșmântu-i greu era tot stropit și murdărit, părul lui cel lung și barba nepieptănată erau de un cenușiu murdar, ca și drumul pe care mergea. Un bătrân trist, neavând altă expresie decât a miseriei pe palida-i față căzută.

Îndată după ei urmă un car aspru de lemn, tras de boi ale căror nasuri atingeau aproape pământul; răsuflarea lor făcea nourași în jurul capetelor, prin cari ochii luciau cu o nerăbdătoare neliniște.

Din acest car se auzise sunetul cel trist. Ce putea să fie? Atunci de-odată am înțeles!

Un sicriu neted era pus în mijlocul carului; în juru-i stătea un număr de bătrâne, gemând și plângând, ridicându-și glasurile într’un cântec trist, care răsuna ca o bocire prin aier. Părul lor alb era zburlit și valurile lor negre fluturau în jur ca smocuri de fum.

După car mergeau patru țigani bătrâni, cântând arii jalnice pe vioarele lor țipătoare, pe când glasurile femeilor luau refrenul pe altă scară. Niciodată n’am auzit un bocet mai trist, nici un zgomot mai lugubru. Îndată după țigani venia o ceată de rude desculțe, țiind lumânări aprinse în mâni. Flăcările șubrede păreau aproape rușinate că ard așa de slab în melancolica lumină a zilei.

Trecând, aceste ființi obosite ridicară fețe palide, privindu-mă cu ochii jalnici cari nu arătau nicio mirare. Prin ceața întunecoasă păreau a fi tot atâtea stafii, venite de nicăiri, mergând spre nu știm ce țintă. Ca umbra trecură și se pierdură. Dar, prin ceața ce se strânsese, bocetul se întorcea să mă urmărească, statornic, în chip ciudat; ca și cum mortul ar fi strigat, din sicriașul lui, după ajutor…

Mult timp după ce această stranie vedenie dispăruse, am stat privind la drumul unde urmele picioarelor lor rămăseseră întipărite pe zăpada topită. Fusese totul numai o halucinație, creată de melancolia zilei?

La întorsul calului mi se înfățișă o umbră răsărind mare la o distanță scurtă pe drum. Ce putea să fie ? Era o zi de triste apariții ?

Nu fără greutate făcuiu să se apropie calul de acel loc; zău cred că une ori caii văd stafii!…

Apropiindu-mă, am băgat de samă că aceia ce înspăimântase calul meu nu era decât o înnaltă cruce de piatră. Monumentală, acoperită de mușchi și sterioasă, stătea singurică, asemenea cu un străjer ce ține veșnică pază asupra drumului. De pe brațele-i răstignite picături mari cădeau pe pământ ca lacrimi grele…

Plângea oare crucea bătrână, plângea pentru că o singuratecă îngropare trecuse pe acest drum?…”

Fragment din volumul ”Țara Mea”, apărut în 1916. Autor: Regina Maria a României