„Cum a putut, cum a putut! Cum a putut! Acum, în clipele acestea, să ne părăsească pentru o asemenea ființă, să ne părăsească pe noi, țara lui, munca lui, regimentul lui, speranțele, ambițiile, visurile lui, ca un dezertor, să-și părăsească postul – cum a putut, cum a putut! Și întotdeauna a fost un fiu bun, un fiu încrezător, un băiat cinstit și sincer. Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?”

Așa se tânguia deznădăjduită Regina Maria în jurnalul ei, în ziua de 17 septembrie 1918. Deși au trecut o sută de ani de atunci, durerea și disperarea din acest cuvinte sunt încă vii.

A fost un an de foc și suferință. Inima a ceea ce mai rămăsese din țară abia mai palpita la Iași. Era o țară pe moarte, strivită de război, de foamete, de lipsuri, de boli. Încurajată de unirea cu Basarabia, Regina se străduia să mai creadă că vor putea salva măcar niște biete firimituri de pământ românesc,

Guvernul Marghiloman semnase pacea de la București. Veștile din Capitală erau groaznice. Populația suferea, umilită, iar unii dintre oamenii politici importanți rămași aici pactizau cu trupele de ocupație ca să le fie bine sau pur și simplu pentru că vedeau compromis viitorul națiunii.

Regina însăși, care era imaginea forței si încrederii, se clătina: „Acum trec prin purgatoriu – fiindcă urăsc din toată inima ce văd în fața mea, e cea mai urâtă parte din dramă; ar putea fi partea care mă înlătură de pe scenă, caz în care, ei bine, am fost un episod din istoria României. […]  Credeam că am fost destinată să fiu o Regină fericită, strălucitoare şi plină de succese; toată fiinţa mea părea să promită acest lucru, iar eu păream făcută pentru acest rol. Dar poate că, dimpotrivă, soarta mea este să fiu o Regină tragică, înfrîntă, mult mai tragică decît a fost vreodată Carmen Sylva, cu toată vorbăria ei despre coroana unui martir.”.

În septembrie părea să se ivească o rază de speranță. Situația Aliaților era mai bună pe front, iar Regina îndrăznea să creadă iar în steaua ei. Numai că o nouă lovitură avea să-i pună la grea încercare inima de mamă. La 15 septembrie mai are puterea să scrie doar atât: ,,o tragedie de familie ne-a lovit pe neaşteptate, o lovitură uluitoare pentru care eram total nepregătiţi”.

I. G. Duca explică pe scurt: ”Principele fugise cu d-ra Zizi Lambrino și, ca să treacă Nistrul, se pusese sub protecția ofițerilor austrieci, luase chiar masa cu ei, iar la Odessa se cununase ziua în amiaza mare în ținută de gală, cu colanul Ordinul Carol la gât, sub ochii binevoitori și ironici ai autorităților inamice, încântate că dinastia care le-a declarat război primește o astfel de lovitură”.

Dar nimeni nu știa încă nimic din toate astea. În jurnal, Regina nota doar: ”Carol a dispărut! Se pare că a plecat de o săptămână de la Târgu Neamț și nu știe nimeni unde s-a dus”.

Relațiile ei cu regele Ferdinand erau încordate. Regele simțea ca pe o ofensă atitudinea dominatoare a Reginei, fermitatea ei în mai toate situațiile, tăria pe care ea o dovedea și care lui îi lipsea. Și din această cauză, dar și ca să evite o intervenție în forță a Mariei, Regele preferă să se sfătuiască cu Barbu Știrbey.

Decizia pe care mulți politicieni o pretindeau era înlăturarea dezertorului Carol de la succesiune. Maria va lupta cu toate forțele ca să-l apere, va lupta împotriva tuturor, mai înverșunată ca oricând. Regele, adânc lovit, își depășise șovăielile dintotdeauna și devenise ca o stâncă.

Scrisorile pe care Carol le trimisese imprudent tatălui său și surorii Elisabeta erau alte greșeli de neiertat. Regelui, urmașul la tron îi scria că întreaga situație în care se afla România îl face „incapabil să-şi facă datoria ca soldat” așadar pleca din ţară „din motive politice”. Și, pentru ca gafa să fie deplină, în aceeași scrisoare Principele Moştenitor îi spunea tatălui său că ”nu încălca nici un legământ”, de vreme ce „nu prestase nici un jurământ”!

În cealaltă misivă, adresată Elisabetei, Carol lăsa diverse dispoziții legate inclusiv de câinele său, saluta pe Ileana – sora mai mică și cerea tuturor „să gândească despre el numai de bine”.

În afara conținutului superficial și pueril al textelor, Carol mai dăduse o cruntă lovitură: nu adresase niciun cuvânt mamei sale. Durerea Mariei e cu atât mai mare. Se confesează jurnalului copleșită deopotrivă de suferință și furie: „… pentru mine nimic, nici măcar un cuvânt, un semn, nici un mesaj, nici un salut, nici un gând – şi eu îi sunt mamă, l-am apărat întotdeauna, la mine a venit în toate momentele importante ale vieţii sale… Aş înţelege că doreşte să plece ca soldat, el ştie că aş înţelege, dar poate că a fugit cu fata şi ştie că acest lucru îl voi considera greşit!”

Regina presupunea corect, iar adevărul a ieșit la iveală când a primit, la Bicaz, scrisoarea pe care fugarul o trimisese fratelui Ioanei Zizi Lambrino și în care recunoștea că a fugit cu Zizi fiind ”persecutat de friți”. Adevărul a lovit iremediabil a doua zi, pe 17 septembrie, când de la Berlin, adică din capitala inamicului, a venit telegrama prin care se anunța căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino la Odessa.

Regina cunoaște o altă față a Infernului. Pansase răni hidoase, închisese ochii soldaților care-i mureau în brațe, își scuturase hainele de păduchii tifosului, în 1916 își îngropase un copil de trei ani și plecase în refugiu la Iași, dar durerea de acum era mai rea ca toate. Regina suferă fizic. Părul – superbul ei păr blond care părea că luminează încăperile – i se rărește, privirea ei devine de gheață, iar zâmbetul reginei nu va mai fi niciodată la fel. Toată lumea cere înlăturarea lui Carol, presiunea politică și cea socială sunt enorme. Poporul aflat la limita subzistenței și fără nicio speranță, influențat și de ecourile bolșevismului, este tot mai ostil monarhiei.  Dar își iubește în continuare Regina, iar asta a fost salvarea.

În aceste zile de răscruce în viața ei, Maria are o singură grijă: ”să-mi ţin capul sus pentru doi”. Lupta ei este lupta unei mame și lupta unei regine. Are alături pe Barbu Știrbey și pe Brătianu care erau de acord ”să salveze băiatul”. Regele, doborât de dezamăgire, era totuși tatăl lui Carol. Este de acord ca aghiotantul Reginei, generalul Ballif, să se întâlnească la Odessa cu fugarul în încercarea de a-l face să se răzgândească. Iar inima de tată îl îndeamnă să insiste către general: ”Înainte de a vă autoriza să recurgeţi la forţă, asiguraţi-vă că nu există nicio speranţă pentru ca el să-şi redobândească sentimentul răspunderii şi al realităţii. În interesul lui propriu arătaţi-i monstruozitatea faptului săvârşit, a rupturii definitive cu familia sa şi cu ţara…“ De la Odessa, Ballif aduce o scrisoare destinată, în sfârșit, Mariei. Și în două zile, Regina are o întrevedere cu Carol în trenul regal care rătăcește fără țintă prin Moldova pentru ca ei să ajungă la o înțelegere. Discursul tânărului prinț este patetic. „Şi tu, tu poţi să înţelegi, tu ai fost cel mai bun prieten al meu, ai înţeles întotdeauna, vei înţelege şi acum!” spune el mamei sale.

Regina ascultă ceea ce numește „basmul incoerent, absurd şi totuşi mişcător”, dar îl roagă pe Carol să renunţe la Zizi pînă la încheierea războiului. Recurge chiar la o stratagemă pe care o folosesc uneori părinții cu copiii lor mici: îi promite acestui fiu încăpățânat că va fi liber să rămână cu Zizi când se va încheia pacea, dar ”nu într-un moment cînd această fugă este o dezertare”. În sinea ei, Maria știa că pasiunea lui Carol se va stinge în scurtă vreme. Îl cunoștea bine, iar ceea ce nu știa compensa prin intuiție maternă. Oricum, o considera pe proaspăta soție a lui Carol „o aventurieră mică, nedemnă și vulgară”!

Și reușește să-l facă să renunțe la planurile lui fanteziste si să se întoarcă la îndatoriri. Dar, deși niciunul nu recunoaște, este începutul sfârșitului pentru relația dintre ei.

Era însă abia septembrie 1918.