Bookfest 2017 Miercuri, Mai 31 2017 

Sâmbătă, 27 mai, Romexpo. Plouă. Pavilioanele târgului de carte sunt arhipline. Abia te strecori prin mulţime. Staţiile audio ale standurilor cu cărţi pentru copii sunt parcă mai sonore ca niciodată din motive de Bookfest Junior. O voce tânără spune zglobiu şi inspirat: „Ne bucurăm că aţi lăsat mall-urile pentru târgul de carte pe ploaia asta.” Cele două cuvinte – carte şi mall – alăturate în aceeaşi propoziţie sună oarecum ciudat.

Vânzătorii sunt surprinşi de aglomeraţie. Nu se aşteptau, e clar. Cu greu, printre copii, sacoşe cu cărţi şi cabluri (întinse pe sub şi peste venerabila mochetă ) reuşeşti să ajungi pe unde ai în plan. De exemplu, la Curtea Veche Publishing. La fix! Tocmai se lansează albumul monografic Povestea castelului Peleş. Excelentă apariţie editorială, fără cusur. De dimensiuni respectabile şi greutate pe măsură, albumul este ceva ce Peleşul merita de multă vreme.  Autor: ASR Principele Radu. Nu mă amestec printre cei care îl sorb din priviri pe vorbitor. Mă apropii de un raft şi răsfoiesc albumul. Între timp, autorul împărtăşeşte auditoriului îngrijorarea cu care şi-a încredinţat creaţia celor doi tineri editori care au lucrat la album şi plăcuta surprindere în faţa rezultatului. Despre Peleş, are doar câteva cuvinte. Reci, formale, diplomatice. Diferenţa dintre carte şi prezentare mă face să ridic privirea. Văd spatele drept al vorbitorului şi ochii încântat- lăcrămoşi ai celor care mai mult îl privesc, decât îl ascultă. Şi mă gândesc ce departe sunt Peleşul şi povestea lui de cinstita adunare de la Bookfest!imageResize

Sub ochii mei, un volum cu coperte roşii: #rezist. Proteste împotriva OUG 13/2017. Tresar! Am fost acolo, în nopţile în care Piaţa Victoriei era reduta unei alte revoluţii. Deschid cartea la întâmplare. Este mai ales o culegere a textelor din piaţă. În toate serile acelea îngheţate de iarnă strigând, fluierând, sărind am citit poate sute de mesaje: pe carton, pe pânză, pe piele, pe orice. Şi n-am încetat să mă gândesc că ar trebui adunate într-o carte. Cineva a făcut asta. Nu ştiu dacă s-a gândit că alcătuieşte o carte de istorie. De fapt, un manual. Şi, în acelaşi timp, un certificat de naştere a unei alte generaţii. Această carte a fost una dintre bucuriile de la Bookfest.Curtea-Veche-la-Bookfest-2017

Trec de la Curtea Veche peste drum la Humanitas. Acelaşi stand impozant şi plin de cărţi, aceeaşi impresie de lider al pieţei. Vorbitorii sunt aceiaşi, promovaţii – la fel. Dacă nu mi-ar fi atât de drag Dan C. Mihăilescu… Şi dacă n-aş datora Humanitas-ului aproape toate cărţile de memorialistică citite în ultimii ani, aş vrea să le spun că poate n-ar strica să mai găsească şi nume noi, să mai publice şi pe alţii. Dar din motivele sus menţionate mă abţin. Punct.

În trecere, o văd la un stand pe Iuliana Marciuc care îşi lansează o carte. Despre oamenii de televiziune. Zei de mucava cred ca era titlul. O susţin oameni din televiziune, moderatori etc. Figurile cunoscute de pe la emisiunile de noapte. Vorbesc exact ca la tv. Şi au acelaşi umor căznit. La întoarcere, lansarea se terminase, dar era în plină desfăşurare o sesiune de fotografii a autoarei cu Adrian Enache. Absurd, gândul mi-a zburat către Catena… Ce găselniţă diabolică e marketingul!

Trec mai departe către pavilioanele din spate. Standuri mici, lume puţină.

Îmi dau seama că, totuşi, în mulţimea de edituri prezente şi avalanşa de titluri n-am cumpărat mare lucru. Mea culpa. Memorii, jurnale, amintiri nu se publică una pe zi! Şi apoi, cui îi mai pasă de trecut?!

Uite, celor de la Corint. Care au colecţia minunată Istorie cu blazon. De altfel, am nimerit exact când se lansa Din istoria familiei Ghika. Am văzut nu mai puţin de alte patru titluri noi care sunau foarte atractiv: Niculae Filipescu: Însemnări (1914-1916), Martha Bibescu și Vocile Europei, Corespondență și dosar CNSAS 1941-1945, Volumul I – Începuturile unui exil îndelungat (1940-1945): Ion Rațiu, Conversații cu Molotov. În cercul puterii comuniste.noutati carti editura corint bookfest 2017 - 2

Mai ţine pasul editura Vremea cu fermecătoarea Planeta Bucureşti – colecţie unică de declaraţii de dragoste pentru acest oraş chinuit. Tot ei mai au Aristocărţi sau Fapte, idei, documente, alte două colecţii deloc neglijabile. Şi mai face ceva această editură care mi-e dragă: îşi iubeşte şi îşi respectă cititorii. Cărţile lor la târguri au întotdeauna reduceri. Vremea-Bookfest

***

Din lumea cărţii, în lumea reală: daca nu ai cash, poţi să nu te mai duci la Bookfest. Pardon, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest.  Unii dintre expozanţii mici, dar interesanţi nu aveau POS. Terasele -altminteri generoase în fum de grătar şi miros de varză călită – nu aveau POS. Iar pe tot cuprinsul onor Romexpo nu mai există nici un ATM.

Şi asta încă n-ar fi nimic, dar nici pentru parcare nu poţi plăti decât cash!

Pont pentru neavizaţii care se vor duce numai cu cardul asupra lor la ediţiile viitoare: există un ATM în Universitatea Româno-Americană, chiar în clădire. Sau, aşa cum m-a informat amabil, dar sec un domn de la Dispeceratul Romexpo: „aveţi bancomate la poarta A la turnurile gemene sau la poarta (nu mai ştiu care) la Unicredit”. Ambele spaţii indicate sunt la ani-lumină de pavilioanele, terasele sau parcările menţionate.

Romexpo găzduia în ziua respectivă nu mai puţin de trei evenimente. Mari. Naţionale sau internaţionale (că toate sunt internaţionale la noi dacă participă Republica Moldova!). Şi ce dacă?!

Enescu – bărbat, zeu sau demon Vineri, Aug 19 2016 

Enescu – bărbat, zeu sau demon Enescu

La 19 august 1881 s-a născut Enescu. Şi de atunci lumea noastră n-a mai fost la fel. Poate  muzica lui o cunoaștem, dar despre omul Enescu știm majoritatea nepermis de puțin.

Acum, la 135 de ani de la naştere, să-l privim prin ochii femeilor din viaţa şi din jurul lui. Ar fi poate un act de dreptate.

Cella Delavrancea – improvizaţie pentru pian şi … şerbet

SONY DSC

Cella Delavrancea

Să începem cu Cella Delavrancea, cea care avea să-i fie alături peste ani la căsătoria cu Maruka Cantacuzino. Ochii unei femei care n-a fost îndrăgostită de el sunt mai obiectivi.

“Înalt şi zvelt, se mişca cu precauţia unei pisici, pe vârful picioarelor. Era, evident, atât de subjugat de muzică, încât tot ce nu era sunet nu-şi găsea drum până la el.”

”Pe faţa lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subţire pentru ovalul lat, ochii lungi ascunzând spre tâmple licărirea unei spiritualităţi ironice, gura cărnoasă, care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung şi negru, urechea potrivită prea jos părea că ascultă toate vibraţiile telurice. Era înalt, croit vitejeşte, dar mâinile mari erau modelate feminin.”

Un geniu al imitației

Cella Delavrancea povestește cu drag despre umorul încântător al lui Enescu: ”avea un adevărat geniu pentru a imita pe semenii lui. Își schimonosea fața, își schimba timbrul glasului, reproducea cu o crudă exactitate felul de a vorbi al fiecăruia, cu ticurile verbale, șovăielile lui.” Care erau personajele lui preferate?  ”Copila stângace…poetul afectat… cucoana pretențioasă ridicând mâinile cu mâneci învolănate. Enescu avea darul de a imita absolut orice vibrație sonoră, de la orăcăitul broaștelor până la vocea omenească, făcând să apară în fața noastră, când era vorba de om, tot complexul biologic și spiritual.”

Dar Enescu aproape suferea de un bun simț copleșitor. ”Întotdeauna, după ce glumea, își acoperea nasul fin cu mâna dreaptă, părând a fi jenat. Același gest îl făcea și când se avânta în calambururi în care excela.”

Pantera neagră, disprețuitoare și enigmatică

Atașată de Enescu, prețuind deopotrivă geniul și marele caracter, Cella Delavrancea l-a perceput cu luciditate: ”Natură introvertită, Enescu își păstra misterul în ochii umbriți, respingând investigațiile privirilor, întocmai ca pantera neagră disprețuitoare și enigmatică în cușca ei.”

”Vorbăreț n-a fost niciodată – spune Cella – cu toate că inteligența lui era vie și cuprinzătoare. Vorbea patru limbi la perfecție. Citea mult și sublinia tot ce era de seamă.” Dar de când era foarte tânăr, în el se simțea o putere lăuntrică îndepărtându-l de viața exterioară. Se învăluia în tăcere când era în societate.”

Enescu era de fapt un iubitor al tăcerii. Poate de aceea și iubea atât de tare pisicile! Pentru că sunt tăcute. ”Le trata ca pe niște zeițe. Fiecare își avea locul și perna ei și când se odihnea Enescu după masă, poftea pe una din ele în brațele lui și moțăiau împreună, mâna lui lungă și albă odihnindu-se în blana cenușie a pisicii.”

Dar Cella are o amintire ca o mică bijuterie care cuprinde în ea esența firii lui Enescu:” mi-aduc aminte de un șerbet de porumb, degustat de amândoi la o prietenă comună, care a stârnit imaginația lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizație subtilă catifelarea și aroma acelui șerbet.”

Acest om a iubit o singură femeie – pe Maruka Cantacuzino. Și dragostea a fost pentru el, după muzică, o altă rațiune de a fi.

Maruka Cantacuzino: ”Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea”Maruca

Maruka l-a văzut cu alți ochi, l-a perceput ca o femeie care-l iubește, care nu-i poate fi prietenă. ”Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg , ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Căzusem parcă într-o prăpastie cu o minunată senzație de prăbușire. ”

Era în 1907, iar Enescu acompania la Peleș pe Regina Elisabeta. Maruka se afla în vila Cantacuzino împreună cu mai mulți invitați, iar afară o furtună năprasnică lovise cel mai frumos copac din grădină. Acesta a fost momentul în care majordomul îl anunță pe noul venit – ”domnul George Enescu”. Au stat de vorbă până dimineața. Relațiile Marukăi cu soțul ei deveniseră deja glaciale după ce îl surprinsese în plin amor cu însăși sora ei. N-au divorțat niciodată, dar Maruka s-a considerat de atunci o femeie liberă. Dimineață, la plecare, Enescu a invitat-o și din partea lui la serata ce urma să aibă loc la Peleș. După ce l-a condus, Maruka a rămas să se întrebe, în lumina zorilor, cine era el.”Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat. Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri?” Și Maruka nu s-a mai întrebat, a știut doar că ”în mine bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existență nu avusesem măcar habar.”

După serata de la Peleș, plecând spre un ceai la care este invitată, Maruka îl întâlnește pe Enescu rătăcind prin pădure, chinuit de o criză imaginară de anghină. Îl invită în mașină și luîndu-i palmele înghețate în mâinile ei îi spune direct:” Vino, te iau pentru totdeauna în viața mea.”

Și așa a fost. Ea fost pentru ela unica dragoste. Bărbat iubit de femei, anturat, căutat, Enescu a rămas până la moarte al Marukăi. Chinuiți amândoi de gelozie, bănuind în fiecare om din jurul celuilalt un pericol, s-au certat și s-au împăcat fără odihnă. Enescu însuși, un model de echilibru, un om care intimida chiar pe prietenii cei mai apropiați prin politețea lui proverbială, nu se sfia să trimită din desele și lungile lui turnee telegrame furibunde prin care o acuza pe Maruka de infidelitate.

Continuarea aici: http://www.catchy.ro/enescu-barbat-zeu-sau-demon/99016

 

 

Modelul Joi, Aug 11 2016 

Model nu înseamnă numai un personaj pe catwalk. Model înseamnă, în limba română “veche” (!), ceva ce poate servi pentru orientare. Un exemplu, să zicem. De conduită, de morală. Mai precis, ceva ce lipseşte acut societăţii noastre.

Nu ştiu dacă a fost sau nu regină soţia regelui Mihai. Dar a fost cu siguranţă un model.Ana 1

În primul rând, un model de femeie. În tinereţea ei a fost soldat. Uluitor! Noi suntem obişnuiţi cu mame ale răniţilor, nu cu femei – soldat. Noi n-am avut decât pe Ecaterina Teodoroiu din filmele de propagandă. Noi avem fotografii în care regine îmbrăcate în costumul Crucii Roşii, adastă matern lângă paturile ostaşilor, citindu-le scrisori, mângâindu-i cu milă pe obrajii brăzdaţi de suferinţă. Ana ar fi fost în locul soldaţilor, nu al surorilor de caritate!Ana 2

A fost şi un model de soţie. S-a căsătorit tânără, iar prinţul ei nu numai că n-avea cal alb, dar  (aproape) nu mai avea nici ţară! Era, de fapt, un bărbat cu o copilărie şi o adolescenţă cel puţin ciudate. Şi obositoare. Veşnic subiect de dispută între un tată excesiv de autoritar şi o mamă aflată departe, la 20 de ani urcase pe tron deja de două ori, fusese detronat chiar de tatăl lui, petrecuse ani mulţi în compania amantei regale şi într-un anturaj îndoielnic şi era în căutarea unui liman sufletesc. Iar această tânără soldat a ştiut să i-l ofere. Fără ezitare. I-a rămas alături în sărăcie, în condiţii de viaţă pentru care niciunul dintre ei nu fusese crescut. A fost stâlpul unei case grele. Şi nu s-a frânt. O femeie fragilă, mereu zîmbitoare, mică lângă bărbatul înalt de alături, dar mai puternică decât el! A crescut găini, a îngrijit grădini de zarzavat, a locuit cu chirie în casele unor oameni cu mult sub nivelul ei. Dar a continuat să zâmbească şi mai ales să-l încurajeze, să-l susţină pe rege. De fapt, pe bărbatul care era un fost rege într-un fost regat dincolo de o cortină de fier ce părea atunci veşnică. Iar această femeie n-a dat niciodată semne că ar aştepta să recapete soţul ei tronul ţării. Era prea lucidă ca să-şi închipuie că un regim comunist va lăsa locul monarhiei într-o ţară puţin prea estică. Ea a rămas lângă el – rege devenit simplu pilot de avion.Ana 3.jpg

A mai fost şi un model de mamă. A născut şi a crescut cinci fete. Le-a educat, le-a fost alături mereu, s-a jucat cu ele sau le-a certat, dar mai ales le-a învăţat să fie simple. Şi i-a reuşit.

Aceasta a fost Ana, cea care va odihni pentru totdeauna la Curtea de Argeş. Nu o regină. Nu o prinţesă a unei ţări nordice. Nu fiică sau nepoată de regi. Ci un model. Dar un model cum nu prea se mai fabrică.

 

Fără noroc Marți, Aug 2 2016 

Foarte înalt. Și trist. Cu ochii obișnuiți să vadă mai mult răul și nedreptatea privește în jur lumea și viața prin lentila măritoare a celor peste nouăzeci de ani.

Modest. Poate prea modest. Se ferește să deranjeze dintr-un bun simț uriaș și desuet. Poartă costume mai în vârstă decât majoritatea celor care-l înconjoară cusute de un croitor mare al cărui mormânt probabil deja s-a surpat de trecerea anilor.

A îndurat mult, subiect al unui destin aparte prin nefericirea care l-a marcat din copilărie. Vorbește puțin și rar, incomodat de un defect de vorbire, dar și de dorința de a spune numai ce trebuie, când și dacă trebuie și mai ales cui trebuie. În rest, e tăcere. O tăcere care respiră demnitate și majestate. Atât nu i s-a putut lua. Orice altceva i s-a furat, i s-a ascuns, i s-a distrus. Și a tăcut. A tăcut mereu, traversând veacul de restriște cu umerii drepți și pasul cumpătat, știind mereu că nimic nu e veșnic în afara țării.

Se încăpățânează să rămână egal cu sine însuși într-o vreme când asta e cea din urmă grijă. Apare rar și umple, astfel, de distincție locuri și oameni care poate merită, poate nu. Este singurul în țara asta care se închină corect. Știe să-și facă cruce așa cum știe să tacă – adică ireproșabil.

Nu dă curs niciunei provocări. Pentru că așa a fost educat, pentru că așa a trăit. A avut un vis în care a crezut – poporul lui. A avut un singur drum în viață: cel drept. Nimeni nu poate spune că a fost jignit de el. Nimeni nu l-ar putea acuza vreodată de vreo neglijență. Totul a fost mereu responsabilitatea lui și, când a fost vorba de vreun eșec, vina lui. Pentru că așa a simțit și așa a gândit. Asumându-și mereu.

Are dreptate. Şi când tace. Are dreptate să nu spună, lăsând timpul să-și facă datoria și să aducă oamenilor înțelepciunea de care au nevoie ca să priceapă.

Lupta acestui om a început demult, când a urcat pe un tron la care ajungea abia cu creștetul și nu s-a sfârșit niciodată. Războaie, exil, singurătăți regale, companii agreabile sau nu, dar necesare – toate sub semnul datoriei. Datoria către o țară care a părut nepăsătoare, către un popor căruia a trebuit să-i ierte mereu superficialitatea balcanică, fățărnicia, nehotărârea. Către un popor care l-a iubit însă și când n-a avut voie s-o facă. Dar care n-a avut  încotro.

Un om fără noroc. Un rege fără noroc. Într-o țară fără noroc. Într-un timp fără noroc.

Acum a rămas singur. Nenorocul îl însoţeşte cu înspăimântătoare fidelitate. Femeia care i-a stat alături aproape şapte decenii s-a dus înainte. Poporul  n-o cunoaşte, dar o primeşte cu bunătate în pământul lui. E poate ultima şi cea mai mare dovadă că nu l-a uitat.

http://www.catchy.ro/fara-noroc

Regele Mihai (2)

„Nu olimpici, elite ne trebuie!” Sâmbătă, Oct 31 2015 

O seară frumoasă de sfârşit de octombrie. Calea Victoriei este o şerpuire de faruri până la intersecţia cu Dacia şi mai departe, spre Ateneu. Dar în zona parcului Iorga e mai linişte. Iar pe strada Mihail Moxa, chiar la începutul ei, se înalţă un alt mic Muzeu al Ţăranului. Este casa Ioanei Ştirbei şi a lui Radu Rosetti proiectată şi ridicată de acelaşi arhitect: Nicolae Ghika Budeşti. Dacă poţi face abstracţie de maşinile parcate artistic de o parte şi de alta a străzii, bară la bară, ca şi cum ar fi fost aşezate cu mâna, strada e oarecum ruptă de agitaţia orei, în Bucureştiul înnebunit de claxoane.

Aceasta casă a găzduit lansarea volumului Memorii. Elisa Brătianu. Era şi firesc – autoarea a fost sora proprietăresei. Casa e frumoasă şi pe afară şi pe dinăuntru, e impunătoare, e o îmbinare reuşită de lemn şi piatră. Evenimentul a avut loc în spaţiul generos al holului de la intrare. Cei de la Editura Istoria Artei, unde a apărut volumul, sunt gazde grijulii şi frumos emoţionate. Se aduc scaune comode, se amenajează un amfiteatru ad hoc. În dreapta sălii, o scară superbă din lemn se sprijină de perete urcând până la etaj. Ambianţa impresionează, înălţimea spaţiului te face să vorbeşti în şoaptă.

Un stand discret este aşezat în faţa superbului (fost) şemineu bogat decorat cu sculptură în lemn de stejar. Cartea se vinde cu graţia pe care o merită – o doamnă drăguţă are eleganţa de a mânui banii cu ezitare şi a da restul cu un zâmbet care nu are legătură cu partea prozaică a gestului.

Şi începe lansarea. Oana Marinache, nume cunoscut iubitorilor de arhitectură bucureşteană, vorbeşte avizat şi cu plăcere.

Dar odată cu lansarea începe şi nebunia. Scara de lemn devine duşman public. Urcată şi coborâtă de diverşi, altminteri bine intenţionaţi, care fotografiază adunarea din toate unghiurile şi colţurile –  scara scârţâie cu disperare, acoperind glasul vorbitoarei. Mai circulă fără reţineri şi cetăţeni din birourile de la etaj care şi-au terminat programul sau vizita şi care clar nu au nicio legătură cu lansarea, cu cărţile… Greu de spus cu ce au legătură.Elisa Bratianu LECTIA D EISTORIE

Punctul cheie al evenimentului este prezenţa domnului Ion Varlam, strănepot al Elisei Brătianu, susţinător financiar al demersului editorial. Evocarea domniei sale întredeschide poarta către o lume de care ne înstrăinăm cu fiecare zi. O lume a elitelor. Vorbeşte frumos şi clar despre lucruri care s-au petrecut în veacul trecut, dar şi despre întâmplări urâte din vremea noastră. Aflăm despre distrugerea unor memorii pe care nu le vom mai recupera şi odată cu care s-au şters definitiv întâmplări din istoria noastră.

Unele dintre spusele vorbitorului sunt amuzante. De exemplu, Elisa Brătianu şi-a scris amintirile şi le-a dat surorii Alexandrina, de la Iaşi, pentru o părere. Iar aceasta, cu nonşalanţă de soră, i-a spus: „Dragă, tu ai un talent nemapomenit de povestitoare, dar memoriile tale m-au plictisit!” A fost destul. Impetuoasă cum era, Elisa Brătianu a luat ambele exemplare ale acelor amintiri şi le-a aruncat în şemineul în care ardea un foc vesel de iarnă. Duse au fost pentru totdeauna acele consideraţii despre lumea românească de atunci!

Continuarea: www.catchy.ro

“ Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria Luni, Aug 17 2015 

Maruca

Începutul de secol XX este de referinţă pentru tot ce a devenit România astăzi. Viaţa politică, viaţa socială şi cea mondenă au fost influenţate de câteva personalităţi emblematice pentru istoria noastră. Trei dintre acestea, femei fiind, au fost legate şi de o prietenie care a durat. Este vorba despre Regina Maria a României, Maria (Maruca) Cantacuzino şi Martha Bibescu. Nume mari fără de care un tablou al vremii ar fi şi incomplet, dar şi lipsit de farmec.

Cum era Maruca? „Avea nevoie să soarbă din iubiri diferite”

Maria Cantacuzino Enescu n. Rosetti Tescanu s-a născut la Tescani (Bacău) la 18 iulie 1878. La 18 ani se căsătoreşte cu Mihai Cantacuzino, fiul lui Grigore Cantacuzino Nababul, cel mai bogat român al vremii. Prin căsătorie primeşte titlul de prinţesă. În 1928, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de automobil. În 1937, Maria Cantacuzino se căsătoreşte cu George Enescu, iar în 1946 părăsesc România pentru totdeauna. Se stinge în decembrie 1969, la Paris. A avut doi copii: aviatorul Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alice căsătorită Sturdza.

Ce spune Maruca despre lume?

Referindu-se la acea perioadă după care încă Europa încă oftează şi pe care a numit-o cu graţie La Belle Epoque, Maruca spune: „Lumea era foarte sentimentală la acea epocă”. Se poate, dar tot ea observă în amintirile ei că Bucureştiul era un “oraş bogat în venin de viperă şi bale de broască râioasă”. O consecinţă a sentimentalismului? Prea multă patimă, prea multă aplecare în a judeca oamenii şi a le pune etichete? Cel mai probabil, da.

Ce spune lumea despre Maruca?

Un francez monden, André de Fouquières, a descris-o pe Maruca astfel: “Trăia după cum dorea, pentru plăcerea ei şi a altora, nu accepta niciodată invitaţii, dar primea la ea elita societăţii, oameni politici, scriitori, artişti şi personalităţi străine în trecere.”

Românii aveau alte păreri. I.G.Duca vorbeşte despre „originalitatea prea vizibil voită a Marukăi.” Nineta Duca, cea mai bună prietenă a lui Enescu, spunea: “Elle n’était pas jolie, elle était belle”. (Nu era draguţă, era frumoasă!) Viorel Cosma, exeget al lui Enescu, explică: “Belle” este un cuvânt care însumează în el nu doar calităţi trupeşti, ci şi acea doză de eleganţă, distincţie, rafinament care nu mai ţine de vârstă. Nu era prea înaltă, dar se purta dreaptă, pe tocuri înalte, avea gâtul lung şi umerii uşor căzuţi, “semnul fizic al aristocraţiei”, cum spunea Talleyrand. Când a ieşit odată în oraş, la braţ cu fiul ei, Bâzu, celebrul aviator, acesta a fost întrebat, pe şoptite, cine e ultima lui cucerire. Maruca atrăgea atenţia oricui. Era o fire destul de bizară, de nebună în felul ei, extravagantă, nonconformistă, cu toane, trecea uşor de la stări de exuberanţă la stări depresive, când se închidea în casă câte o zi sau două şi zăcea pe canapea, cu luminile stinse. Moştenise, cu siguranţă, ceva pe fond ereditar. În familia ei se înregistraseră mai multe cazuri de tulburări psihice, iar tatăl ei se sinucisese. Se căsătorise cu Mişu Cantacuzino, figură marcantă în politica vremii, pentru că îşi dorise mult titlul de prinţesă. De iubit, cred că nu l-a iubit niciodată, aveau vieţi complet paralele şi erau diferiţi ca de la cer la pământ. “Acelaşi Viorel Cosma nuanţează: “Ei îi plăcea jocul în dragoste, o fascinau bărbaţii puternici, caracterele unice, avea nevoie să soarbă din iubiri diferite. Nu era femeia unei fidelităţi de-o viaţă. Era inteligentă, profundă, dar avea fondul ei egoist. Nu cunoştea sacrificiul.[…] Maruca era genul acela de femeie care face inima să tresalte, care inspiră şi naşte opere mari.”

“Între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită…”

În memoriile ei, Maruca spune: “între femei, prietenia este atât de adesea otrăvită de meschinăria funciară a celor mai  deosebite.” Se pare că ea a fost ferită de această meschinărie, de vreme ce se dovedeşte cea mai generoasă cu aprecierile la adresa prietenelor sale. Reginei Maria, cel puţin, îi creionează un portret încântător. Pentru ea, „prinţesa Maria, blondă ca mierea şi plină de viaţă ca viaţa însăşi…” era Frosty Morning, nume a cărui provenienţă o şi explică: „Numele […] pe care i l-am dat  […]  mi-a fost sugerat de luminozitatea frumuseţii ei blonde şi de calitatea amandină a privirii ei albastre, puţin dură, glacială uneori, care se uită dincolo de cei pe care nu doreşte să-i vadă […]”

Continuarea:http://www.catchy.ro/intre-femei-prietenia-este-adesea-otravita-maruca-martha-maria/78389

„Stelele mă privesc cu ochii lui” Joi, Iul 30 2015 

Regina Maria – scrisoare către secretarul lui Joe Boyle

Dragostea Reginei Maria pentru colonelul canadian Joe Boyle (Joseph Whiteside Boyle) nu mai e un secret. S-au cunoscut în 1917, în clipele în care se punea problema dispariţiei României de pe hartă. Regina purta tot mai singură o bătălie grea pentru rămânerea în război până la capăt. Era la Iaşi, în refugiu. Avea 43 ani. CuRegina Maria in Primul Razboi Mondial un an şi jumătate înainte pierduse pe cel mai mic dintre copiii ei, prinţul Mircea. În luna martie, îl cunoaşte pe Boyle, membru al Misiunii Aliaţilor, despre care nota în jurnal la data respectivă: „un bărbat între două vârste, cu o constituţie robustă, cu trăsături puternice şi aspre, de fapt aproape urât, dar ochii, care erau de un albastru intens şi pătrunzători, uneori chiar plini de cruzime, puteau deveni blînzi, aproape mângâietori, iar zîmbetul lui era liniştitor şi plin de bunătate”.

Colonelul Boyle avea 51 ani, o mare avere, şapte copii şi o viaţă ca un film de aventuri.

Întâlnirea lor la capătul unei ierni cumplite din toate punctele de vedere şi la capătul rezistenţei pentru majoritatea celor refugiaţi în capitala Moldovei a fost socotită de regină ca un semn al destinului. Joe Boyle s-a dovedit a fi singurul bărbat capabil să se impună în faţa acestei femei care era atunci adevăratul conducător al României.

Maria era o femeie puternică şi, ca toţi oamenii puternici, a fost cucerită când a simţit că e protejată. Ea, care trebuia să ocrotească o ţară sfârtecată, o familie mare, viitorul unei dinastii trădat de fiul ei cel mare – Carol, un rege care şovăia, mii de răniţi în spitale de război găsea acum un umăr pe care să se sprijine. Un umăr puternic, o voinţă de fier, o inimă mare – asta a însemnat la acel moment colonelul Boyle pentru Regina României. A fost destul. Regina Maria nu-l va mai uita. La moartea lui, va trimite o cruce de la Bran, de fapt o mică troiţă străveche de piatră, care să vegheze mormântul Colonelului şi o urnă de piatră în care a sădit ea însăşi o iederă. Inscripţia funerară a fost aleasă tot de Regina României: „Un om cu inimă de viking şi credinţa simplă a unui copil”.  Între timp, el a devenit eroul Canadei. Pe piatra de mormânt scrie acum: „Locotenent Colonel Joseph W.Boyle D.S.O., regele Klondikelui şi Salvatorul României, mort în Hampton Hill, Anglia, Aprilie 14, 1923 şi reînhumat în ţara sa natală în 29 Iunie, 1983”.

La Woodstock , oraşul natal al lui Boyle, în biblioteca publică se păstrează o scrisoare a Reginei către colonelul Zvegintzov, secretarul lui Boyle. Este o scrisoare de 12 pagini, în limba engleză, trimisă la câteva săptămâni după moartea canadianului şi care explică dramatica poveste de iubire din punctul de vedere al unuia dintre protagonişti – Regina Maria.

Textul acestei scrisori, tradus, este publicat acum pentru prima dată în România.

23 Mai 1923

Dragă Col. Zvegintzov

Nu vă puteţi da seama ce înseamnă pentru mine scrisoarea dumneavoastră  şi cât vă sunt de recunoscătoare pentru bunăvoinţa cu care aţi răspuns dorinţei mele de a primi ştiri despre marele om care ne-a părăsit. Nicicând o femeie nu a avut un prieten mai minunat şi pierderea lui deschide în viaţa mea o rană care nu se va vindeca niciodată.

Continuarea: www.catchy.ro

Scrisori îndoliate Joi, Iul 30 2015 

Regele Ferdinand

Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.

26 iulie 1927, Sinaia

Carol dragă, Principesa Ileana

Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere. 

Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc  pe sora [medicală]  fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată. 

Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat. 

În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata. 

Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni. 

Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin. 

semnatura Ileana

Nae Ionescu

Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu.

Continuarea: www.catchy.ro

Enescu şi Maruka – Bélier Pynx et sa princesse aimée Duminică, Noi 23 2014 

Sfârşitul anului 1949. Enescu pregăteşte un nou turneu în Statele Unite. Maruca, nemulţumită că rămâne singură la Paris, scrie un savuros „angajament mutual” şi îl determină pe marele compozitor să-l semneze. George si Maruca Enescu

Angajament mutual

Din dragoste pentru Pynx şi, de asemenea, pentru liniştea lui sufletească îmi voi îngriji trupul şi sufletul pentru a îndura fără să crâcnesc şocul teribil al despărţirii noastre şi al singurătăţii mele în str. Clichy.

În ce-l priveşte, din spirit de dreptate şi din loialitate faţă de iubita lui soţie, Pynx îşi ia angajamentul de a respecta cu sfinţenie următoarele: 

1. Să apeleze la dr Mascovici la cel mai mic semn de disconfort. Telefon: Plaza 5.2633. Adresa: 126 East 54 Street.

2. Niciun fel de ieşire mondenă cu excepţia mesei servite la Burozzi şi Buddy Ten Lick, adresa Burozzi C.O. 501-66. 350 West 55 Street. Adresa Buddy Ten Lick. Telefon T.R.J. 9851, 50 Central Park West.

3. Fără vizite ridicole din partea „codobaturii”. Nu va pune piciorul în hotelul tău – i-am precizat asta! – nu va veni să te caute la cursuri, nu te va vedea decât la Facultate, în prezenţa celorlalţi. Va beneficia de cursurile tale ca orice alt student plătitor de taxe! Încetează, încetează măcar până la noi ordine, cu lecţiile „particulare”. Nu se va amesteca în viaţa ta artistică din afara cursurilor (singurul care răspunde de aceasta este Siegfried Hoerst fără nicio altă influenţă feminină, care şi aşa nu e binevenită!), nici în confortul tău, nici în administrarea finanţelor tale asupra cărora bunul şi bravul Ovidiu îşi asumă toată responsabilitatea cu seriozitatea şi devotamentul care-l caracterizează. Într-un cuvânt, o vom pune pe prea inimoasa şi prea insistenta păsărică la locul ei!

4. Îmi vei transmite imediat ce se va putea programul tău la New York şi intinerariile detaliate cu orarul respectivelor deplasări.

 26 Decembrie 1949, Rue de Clichy, Paris                

Semnătura Marukăi: Ta Femme (soţia ta)

Semnătura lui Enescu: Bélier Pynx (Berbecul Pynx)”

princesse-engagement1princesse-engagement2

PS 1: La data semnării angajamentului, Enescu avea 68 ani! Maruca avea 71. A mai trăit 14 ani după Enescu. Şi 29 după Nae Ionescu.

PS 2: ”Codobatura”poate fi Claudia Ragulski, poloneza angajată ca doamnă de companie a Marukăi şi îndrăgostită de Enescu.

Datorăm aceasta frumoasă şi emoţionantă descoperire unui iubitor al operei enesciene, francezul Alain Chotil – Fani. Mulţumim.

Regele Carol I şi copiii Sâmbătă, Aug 2 2014 

Bătrânul rege Carol I a fost un om sever. Aşa îl înfăţişează fotografiile epocii, aşa îl prezintă memorialiştii. Rece, serios, aspru. Câteva înregistrări video îl păstrează plimbându-se la braţul reginei Elisabeta sau şezând pe pajişte, la Peleş.

royalfamily.org

Regele Carol I cu Regina Elisabeta și familia moștenitoare

Nu zâmbeşte, nu-şi îndreaptă privirile decât către cer sau ţintă către aparat. Toată ţinuta lui inspiră respect, mai ales după un secol în care am avut vreme să ştim cât a construit şi cât îi datorăm.Există însă o fotografie în care regele Carol apare în mijlocul familiei prinţului moştenitor Ferdinand. Inconjurat de copiii acestuia, pe o terasă, suveranul are o atitudine oarecum neobişnuită pentru el: stă cu umărul drept puţin înclinat astfel încât mânuţa principesei Mărioara – Mignon, cum îi spuneau – să poată ajunge pe umărul lui. E doar o fotografie bine regizată de artistul fotograf?! Sau e un gest firesc, al unui om care iubeşte copiii?! Ce-au însemnat pentru acest rege ctitor de ţară cei şase copii de care a fost înconjurat după ce unicul lui copil s-a stins la nici patru ani?!

elenushu.wordpress

Carol I cu Regina Elisabeta și Principesa Maria a României

artmark

Regina Elisabeta cu Prințesa Maria a României

În 1871, când i s-a născut copila, principesa Maria, Carol avea 32 de ani şi era încă domnitor. Abia peste 10 aniva deveni rege. Nu era un tânăr entuziast, era un om pentru care prima datoria, care visa un regat puternic, care jurase pentru ţara lui. Nu putea gândi ca un bărbat tânăr care devine tată. El era deja tatăl unei ţări foarte tinere, încă prunc! Nu se înţelegea prea bine cu Elisabeta. Femeie visătoare, crescută în Germania lângă o familie marcată de îndelungi suferinţe, doliu şi multă tristeţe, regina era înclinată către poezie, muzică, artă în general. Spectaculară în atitudine, generoasă în manifestările de simpatie, personaj prin excelenţă romantic, Carmen Sylva era foarte diferită de augustul său soţ. Regina Maria, în „Povestea vieţii mele” notează: „ Erau amândoi personalităţi atât de puternice şi de măreţe, dar logica lui aşezată şi neînduplecată alături de fantezia ei înaripată nu puteau avea drept urmare tihna.” Cu toate acestea, amândoi şi-au iubit fiica. Regele, în felul său rigid, Regina devenind sclava iubitei copile. Moartea micuţei principese a frânt două inimi. A regelui, care s-a împovărat cu grija dinastiei ameninţate, a reginei care se vedea lipsită de obiectul afecţiunii materne. La Peleş s-a construit un mic altar al cărui vitraliu o înfăţişează pe copila pierdută. Candela nu se va mai stinge. În „Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular”, acesta este evocat ca scoţând singur, pe braţe, micul sicriu spre a fi dus la Cotroceni. Era 9 aprilie, Paştile anului 1874. Zile la rând, cei doi viitori suverani s-au recules la mormântul unicului lor copil, doborâţi de durere. Aşadar, întâlnim în acele pagini, despre care se crede că ar fi scrise chiar de regele Carol cu ajutorul doamnei Mite Kremnitz, soţia medicului său curant şi cumnata lui Titu Maiorescu, un om sensibil, dar care reuşeşte să reprime foarte bine acest sentiment.

commons

Regele Carol I cu Prințul moștenitor Ferdinand și Prințul Carol

Abia în 1893 se naşte din nou un copil în preajma Regelui Carol I, care avea deja 54 de ani. În cinstea lui, copilul se va numi Carol şi va deveni regele Carol al II-lea al României. Dar până atunci era de muncă, adică exact ce îi plăcea regelui. De la naştere, prinţul Carol este preluat de Rege şi de Regină ca o însărcinare. Amândoi, deşi din puncte diferite de vedere, o dezaprobau pe Principesa moştenitoare Maria, mama micului prinţ. Regele îi reproşa firea liberă, vederile largi, entuziasmul, dorinţa de independenţă. Regina se simţea străină de preocupările Mariei care prefera plimbările în aer liber, echitaţia, înotul, balurile. Carmen Sylva era o plantă de interior. Apartamentele sale erau semiobscure – când nu erau de-a dreptul întunecate spre a fi luminate artificial de lumânări, pentru obţinerea unor efecte dramatice. Regina picta minunat, broda excepţional, scria literatură apreciată şi se înconjura de oameni care se pricepeau sau iubeau toate astea. Este şi motivul pentru care Enescu avea un apartament la Peleş, Alecsandri – de asemenea, Eminescu fusese poftit acolo. Salonul reginei era lumea ei. Cum ar fi putut să se simtă apropiată şi să iubească o tînără de numai 18 ani, principesă britanică, nepoata preferată a celei mai puternice regine a lumii, Victoria a Angliei, şi a ţarului Alexandru al tuturor Rusiilor, crescută cu toate libertăţile, cu toate răsfăţurile, cu puţină instruire şi multă natură?! Foarte greu. Regina Maria notează mai târziu în „Povestea vieţii mele”: „Punctul central al căminului nostru era regele Carol, omul puternic, tăcut, adevărat stăpân dominând asupra acelor ce atârnau de el. Era un om care plănuia, prevedea, care învingând în el orice patimă şi strivind în el orice dorinţă aştepta de la alţii acelaşi lucru.”

forum.alexanderpalace

Prințul Carol, viitorul rege Carol II al României

Prin urmare, primul copil i-a fost luat de la început şi încredinţat unei serii de bone şi guvernante alese după criteriile rigide ale regelui Carol I. Prinţul a fost convins că totul i se cuvine, că are dreptate, că toţi cei din jur există ca să i se supună. Ceea ce a devenit mai târziu Regele Carol II se datorează în mare măsură, paradoxal, tocmai asprului şi disciplinatului său unchi, Carol I! Bătrânul rege a făcut o pasiune şi o misiune din micul principe moştenitor. Era a doua lui mare grijă, după cea a ţării. Dealtfel, despre aceşti copii care l-au înconjurat ca pe un bunic, deşi îl numeau, ca şi părinţii lor, „Unchiul” regele vorbeşte cu toată deschiderea numai în bogata corespondenţă cu fratele său Friedrich, cu părinţii şi cu sora sa Maria de Flandra. Cel puţin faţă de fratele său nu are nicio reţinere. Din aceste valoroase scrisori, ca şi din Jurnal, aflăm cât de preocupat era de micul Carol, grija copleşitoare pentru copil când acesta a făcut febră tifoidă, cât de mult se străduia să fie prezent zilnic lângă pătuţul micului suferind si uimirea mereu exprimată că mama lui, principesa moştenitoare Maria, plecată la rudele ei, putea sta departe de fiul ei.

Untitled

Regele Carol I cu Prințesa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei

În acea perioadă, viitoarea regină Maria a României era deja însărcinată cu al doilea copil, Elisabeta. Era foarte supărată de atitudinea suveranilor despre care considera că-i furau întâiul născut. Era profund nemulţumită de guvernantele alese de aceştia pe care le vedea angajate pentru a-l îndepărta pe Carol de ea. Maria plecase în Germania ameninţând că nu va reveni decât în anumite condiţii. Regele Carol ezita să accepte aceste condiţii şi dezaproba incapacitatea prinţului moştenitor Ferdinand de a se impune în faţa propriei soţii.

Despre naşterea prinţesei Elisabeta, al doilea copil de la Curte, Regina Maria îşi aminteşte: „În fiecare zi, la o oră anumită, venea Unchiul să mă vadă cum stam culcată cu noua mea comoară în braţe. Se purta cu mine cu deosebită bunătate şi arăta multă luare aminte strănepoatei sale Elisabeta.”

forum.alexanderpalace2

Prințesa Maria a României (Mignon), viitoarea regină a Iugoslaviei

În anul 1900 se năştea principesa Maria. Regele împărtăşea însă cele mai multe şi mai intime gânduri mai ales fratelui său căruia îi scrie, câţiva ani mai târziu despre faptul că cel de-al treilea născut al perechii moştenitoare nu era copilul natural al prinţului Ferdinand. Regina Maria scria despre acest copil: „Prevestisem că al treilea copil al meu are să fie un copil al lacrimilor, căci pe acea vreme nu era noapte în care să nu adorm plângând. Dar prevestirile mele dădură greş când mi se născu fetiţa la Gotha, la 9 ianuarie 1900, căci a fost din prima zi un copil al bucuriei şi al soarelui. […] Mignon era o fericită adăugire la cercul familei noastre […] venise ca o rază de lumină în mijlocul unui întuneric greu, într-un ceas în care pierdusem încrederea în viaţă.” În ceea ce-l priveşte, despre principesa Marioara, numită în familie Mignon, viitoare suverană a Serbiei, Carol I nu spune decât „bine că e fetiţă”. Regele susţine că are dovezi că acest copil era rodul relaţiei vinovate dintre prinţesa moştenitoare Maria şi vărul ei, Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei de care era foarte îndrăgostită. Sentimentul se declanşase la Moscova, unde familia moştenitoare participase în 1896 la încoronarea lui Nicolae al II-lea ca ţar al Rusiei. Cu un simţ al observaţiei uimitor pentru un om care niciodată nu dădea impresia că ar fi atent la detalii de acest fel, regele notează momentele de dezorientare, de plutire trăite de prinţesă punându-le cu fermitate pe seama iubirii imposibile de care era cuprinsă. Dealtfel, regele este singurul care afirmă că deţine dovezi, dar care sunt aceastea – nu se ştie. Regina Maria îl va numi pe Boris doar „marele meu prieten”. Bârfa îl indica mai degrabă pe Zizi Cantacuzino, un tânăr aristocrat locotenent al gărzii regale, ca părinte natural al prinţesei Mignon. Un flirt a existat, regina Maria însăşi îl recunoaşte, dar atât. Regele l-a exilat pe tânărul ofiţer în provincie şi idila s-a sfârşit. Calcule ulterioare arată că, la momentul când a fost conceput al treilea copil al prinţilor moştenitori ai României, în preajma Mariei nu se afla niciunul dintre presupuşii taţi, dar nici nu există dovezi clare care să-i absolve.

wikipedia.org

Prințul Nicolae al României

Carol I a fost, mai presus de toate, rege. Regina Maria însăşi notează în „Povestea vieţii mele”: „Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.” Deşi foarte bine informat, deţinând controlul familiei care trebuia să dea o dinastie ţării a avut grijă să nu răzbată public astfel de informaţii, confirmând astfel că este ”neînduplecatul păstrător al aparenţelor” cum l-a numit prinţesa moştenitoare. Eforturile lui au fost întotdeauna îndreptate către a salva casa regală de orice bănuieli de promiscuitate. Numai prin intervenţia lui energică s-a putut evita divorţul dintre Ferdinand şi Maria. „Der Onkel”, cum i se spunea, a fost pus în situaţia de a da explicaţii cât se poate de clare şi detaliate Marii Ducese Maria Alexandrovna, mama principesei moştenitoare şi fiica ţarului Rusiei. Aceasta îl acuza că îi face viaţa de netrăit fiicei sale, iar Carol explica, în misive lungi, toată atitudinea lui şi scopul pentru care o adoptase. Naşterea prinţului Nicolae în 1903 este şi ea marcată de unele dubii. Gurile rele vorbesc cu insistenţă de relaţia dintre Maria şi Waldorf Astor, al cărei rod ar fi fost acest copil. Regina notează: „Sosirea lui pe lume a fost primită cu bucurie de întreaga ţară şi de popor.[…] Nicky fu îndată foarte iubit de toată lumea, mari şi mici. […] Unchiul îl iubea şi-l lua cu el în lungi plimbări, poate că uneori era cam uluit de năzdrăvăniile acestui copil impulsiv, însă nebuniile lui spontane înviorau şi înveseleau pe bătrânul rege mai mult decât orice alt. Nicky ajunsese distracţia Regelui, care aproape nu mai putea fi o zi fără el şi avea un zâmbet de o bunăvoinţă specială pe care îl păstra numai pentru acest copil vioi ca o flacără care-i furase de-a binelea inima.”

jurnalul.ro

Prințesa Ileana a României, viitoare arhiducesa de Habsburg

În 1909, la Curtea regală a României se naşte al cincilea copil, Ileana, despre care Regina, care o considera „copilul întregirii” şi „copilul sufletului” ei, scrie: ”Naşterea Ilenei a fost o mare fericire pentru mine”. Părerea unanimă este că aceasta este fiica naturală a lui Barbu Ştirbey. Contemporanii şi, ulterior, istoricii s-au întrecut în a regăsi în trăsăturile frumoasei principese pe cele ale prinţului de la Buftea.

Au făcut aceşti copii ca Regele Carol I să aibă un cămin viu, luminat de râsetele lor, de întrebările lor, de chipurile lor toate frumoase şi aurii?! Cel mai probabil da! Cel puţin regina Maria aşa susţine: „Cea mai puternică legătură dintre noi erau copiii; îi iubea din toată inima şi avea pentru ei toată îngăduinţa ce nu avusese pentru noi.”

Regele era posac. Regele nu întindea decât un deget curtenilor săi, nu se aşeza niciodată în timpul audienţelor, indiferent cât durau ele, mânca puţin şi masa ţinea cât era strict necesar, singura lui distracţie era jocul de biliard. Regele se plimba prin pădurile din jurul Peleşului vara, cu bastonul în mână, singur sau pe străduţele din jurul Palatului regal de la Bucureşti în restul timpului. Regele nu avea prieteni. Carol I a fost – întâi de toate şi mai presus de orice – Rege. Ce ar fi fost oare bătrâneţea lui în compania Reginei, în singurătatea palatelor de la Bucureşti şi Sinaia?! Cine ştie. Ştim însă cum a fost ea cu atâţia copii în jur şi o ştim tot de la Regina Maria: „Şi Unchiului şi lui Aunty le plăcea să ia copiii cu ei în lungi plimbări pe înserate; îi trimeteam pe rând şi era ceva cu adevărat mişcător să vezi cum tovărăşia celor mici sporea pentru cei bătrâni bucuria plimbărilor. Mai presus de toate le era drag să meargă cu copiii la mănăstirile din apropierea Bucureştilor. […] Încetul cu încetul se stabilise între noi o mai deplină armonie. Vârsta şi boala îmblânziseră mult pe omul de fier; iubea copiii şi din pricina lor se arăta mai blajin faţă de părinţii lor, mai îngăduitor.”

peles.ro

Regele Carol I al României

Regele a meritat să fie înconjurat de copii, să fie unchiul bunic care învaţă, târziu şi încet, să zâmbească. A trăit suficient ca să-şi vadă nepoţii, pe toţi şase, dar a fost scutit de durerea de a mai vedea o viaţă tânără secerată. Aceea a principelui Mircea în 1916. Regele s-a stins pe 10 octombrie 1914. Sunt de atunci 99 ani, multă uitare, multă tăcere, multă rea voinţă. Toate s-au aşternut ca o păiatră în plus, mia grea şi mai apăsătoare, peste cripta de la Curtea de Argeş unde doarme Carol I, primul rege al românilor. A domnit mai mult decât Ştefan cel Mare, a contruit o ţară, a iubit-o, i-a fost credincios, a fost mândru de ea şi a făcut totul pentru ca şi ţara să fie mândră de el. Istoria ar trebui să ne spună dacă a reuşit.

 

Pagina următoare »