”Moartea e o apă neagră”

Sinistra vedenie cu barbă și umbrelă (Legiunea despre Nicolae Iorga) Începutul: ”Ești un necinstit sufletește” 26 Martie 1938 Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu „Pentru Profesorul Iorga, Comerțul Legionar dela Obor si Lazăr, Astăzi, Sâmbătă 26 Martie 1938, orele 9 dim. cele două restaurante de la Obor si de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorități. La fel și magazinul de coloniale de la Obor. Ați refuzat să ne dați ordinul scris în virtutea căruia să putem acționa in justiție și să vedem asupra cui cade răspunderea morală și juridică. N’ați voit să ne dați ordinul? Ei bine, vi-l dau … Continuă să citești ”Moartea e o apă neagră”

Iederă și uitare

Să mai trecem și în această toamnă dincolo de poarta grea de fier de la Bellu, în lumea lui de piatră, marmură și lemn, unde liniștea mângâie nervii cu mănuși de catifea. Locul acesta unic – pe care Bucureștiul, în calitate de proprietar, nu dă doi bani ! – s-a căpătat cu un cimitir declarat al academicienilor. Se știa dintotdeauna de colțul respectiv, zis ”la academicieni”, doar că acum zona s-a legitimat prin intrare separată (închisă, evident!) și cu placă pe poartă. E un pătrat bătut de soare, încă nedezmeticit, cu aer de improvizație mândră. În care vor fi duși, … Continuă să citești Iederă și uitare

”Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?”

„Cum a putut, cum a putut! Cum a putut! Acum, în clipele acestea, să ne părăsească pentru o asemenea ființă, să ne părăsească pe noi, țara lui, munca lui, regimentul lui, speranțele, ambițiile, visurile lui, ca un dezertor, să-și părăsească postul – cum a putut, cum a putut! Și întotdeauna a fost un fiu bun, un fiu încrezător, un băiat cinstit și sincer. Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?” Așa se tânguia deznădăjduită Regina Maria în jurnalul ei, în ziua de 17 septembrie 1918. Deși au trecut o sută de ani de atunci, durerea și disperarea din … Continuă să citești ”Ce rătăcire l-a lovit? Ce nebunie i-a tulburat mintea?”

”Era o zi de triste apariții?”

”Odată călăriam prin zăpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate drumurile romănești, era lungă, lungă, nesfârșit de lungă, pierzându-se în depărtare, făcându-se una cu bolta fără coloare. Era o zi de depresiune, o zi de desgheț, când lumea e cum îi mai rău. Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau așteptând ceva care nu venia. Peisagiul părea să fie fără orizont, să n’aibă margeni; totul era monoton uniform, fără viață, fără lumină, fără veselie. Tăcere apăsá asupra pământului, tăcere și tristă odihnă. Cu frâul lăsat în voie și capul plecat înnotam cu calul mieu prin noroiu. Nu mergeam … Continuă să citești ”Era o zi de triste apariții?”

Când mai mergeți la Paris…

Mai sunt români care, ajunși în Paris, își găsesc timp să intre în cimitirul Père Lachaise și chiar să ajungă la cavoul Bibescu.   Din păcate, puținele informații pe care le au despre această ilustră familie îi conduc cel mai adesea la o concluzie greșită. Chiar volumul ”Așa a fost să fie. Amintiri din anii mei buni și răi” de Barbu Ollănescu – Orendi , carte onorabilă, include această eroare. Prin urmare, să ne lămurim: cavoul Bibescu din marele cimitir Père Lachaise adăpostește alți Bibești. Este vorba despre Gheorghe Bibescu, primul domn pământean al Țării Românești, numit pe frontispiciul mausoleului … Continuă să citești Când mai mergeți la Paris…

Scandal în lumea bună

Domnule Ministru, […] Îmi permit, Domnule Ministru, a vă trimite și petițiunea Dnei Alexandrina Em. Grădișteanu, care este în mare miserie, în urma purtării destrăbălate a fiului său Grigore Grădișteanu – care a mâncat avutul său, și acela al mamei sale – și care cere să i se închirieze una din casele sale, pentru trebuințele Ministerului Cultelor. Scuzați, Domnule Ministru, și primiți assigurarea prea ossebitei mele considerațiuni. Zoe Bengescu, poate cea mai iubită și mai influentă doamnă de onoare a Reginei Elisabeta a României, scria aceste rânduri la 27 mai 1905 către Mihail Vlădescu, ministrul Cultelor. Nu știm dacă onor. … Continuă să citești Scandal în lumea bună

Acasă la Tanti Bi

Nu mai e nimeni acasă la Tanti Bi, pe C. A. Rosetti 37. De multă vreme, Tanti Bi s-a dus să se odihnească printre ai ei. Au rămas numai zidurile să-și amintească foșnetul rochiei sau sunetul glasului, să păstreze – prin cine știe ce colț de încăpere pustie – umbra lui Ionel sau blândețea vorbei lui Costache. Tanti Bi, așa îi spuneau nepoții, era fiica cea mare a Piei și a lui I. C. Brătianu, sora lui Ionel, Dinu și Vintilă, cea dintâi descendentă (care a trăit) a dinastiei de Argeș – cum le spunea Nicolae Iorga. Brătienii mai avuseseră … Continuă să citești Acasă la Tanti Bi

Anna sau ”Nebiruita flacără a vieții”

Ziduri goale, ferestre pustii care privesc spre un parc sălbăticit, năpădit de buruieni și lăstăriș crescut în voie. Rămășițele unei mici fântâni arteziene ruinate sporesc tristețea. Atât mai e la Leurdeni. Terasa veghează stingheră cu brâul ei mâncat de umezeală. În încăperile pustii mai umblă doar vântul după ce au fost golite de tot ce s-a putut fura: parchetul, sobele de ceramică – tot. Dacă acești pereți ar putea vorbi, pagini întregi lipsă din istoria noastră chinuită ar reapărea ca și cum ar fi fost scrise cu cerneală simpatică. Dar zidurile mute privesc doar neputincioase la paragina din jur. Aceasta … Continuă să citești Anna sau ”Nebiruita flacără a vieții”

”Tu-i neamul nevoii!”

De două ori pe an, la 15 ianuarie si 15 iunie, cetățeni ai României Mari  (tot mai puțini, e drept) își amintesc ”cu pioșenie” de ”marele nostru poet”, ”Poetul Național”, ”poetul nepereche” etc. Urmare a pioșeniei amintite, cetățenii se adună pe lângă statuile care îl înfățișează pe Eminescu în piatră, marmură sau bronz. Și depun flori: de la un fir – romantic și fragil (Floare albastră…), până la ditamai coroana cărată de angajați ai autorităților și sprijinită, cum s-o putea, de socluri. Bineînțeles, adunarea este deschisă prin cuvântarea unui profesor de literatură evocând – cu mereu aceleași vorbe căutate și … Continuă să citești ”Tu-i neamul nevoii!”