”Cine uită nu merită!”

În 1919, când lumea abia se dezmeticea după marea încleștare armată care o zguduise din temelii, când durerea era încă vie, iar mulți dintre cei duși nu avuseseră timp să devină amintiri, Tratatul de la Versailles obliga țările semnatare la întreţinerea mormintelor ostaşilor îngropaţi pe teritoriile lor. În Primul Război Mondial au pierit aproape un milion de români – militari și civili. Drept pentru care, chiar în 1919 ia naștere Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”. Un an mai târziu, Decretul-lege nr. 1693 din 4 mai 1920 stabilește ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită odată cu Ziua Înălţării și devine … Continuă să citești ”Cine uită nu merită!”

O prințesă frumoasă, o poveste urâtă

În 1930, Ileana trăia cea mai fericită perioadă a tinereții ei. Era îndrăgostită și convinsă că și-a găsit prințul. Regina Maria nu-și ascundea nici ea satisfacția. E drept, tânărul nu avea nicio șansă la vreun tron european, dar pentru fiica ei cea mai dragă regina putea trece peste acest obiectiv. Fericirea Ilenei era mai importantă decât planurile de înrudire cu marile case regale. Elisabeta fusese regina grecilor, Mărioara era regina sârbilor, așadar unele lucruri se împliniseră. E drept că nu toate fuseseră cu noroc. Elisabeta se despărțise deja de George al Greciei, Carol era despărțit de Elena, numai Mignon era … Continuă să citești O prințesă frumoasă, o poveste urâtă

O bătaie cu folos

La poalele Dealului Mitropoliei, în stânga cum privești spre biserică, având pe fundal un bloc de perfectă banalitate se află un ansamblu statuar. Bucureștenii nici nu-l mai văd, atât de mult s-au obișnuit cu el. Ceilalți trecători, mai ales pelerini, nu-l văd pentru că altele sunt gândurile lor. Monumentul merită totuși mai multă atenție. În primul rând, personajul căruia i-a fost  închinat e de primă mărime: cel dintâi prim ministru român, Barbu Catargiu. Ansamblul înfățișează scena morții lui. Creație a lui Raffaello Romanelli, italianul de talent care a dăruit capitalei sculpturi de toată cinstea, statuia lui Barbu Catargiu este impresionantă, … Continuă să citești O bătaie cu folos

”Numai biata maică-ta a murit în săptămâna mare”

Este vorba despre o săptămână mare de acum aproape un veac. Mai precis, din 1919. Joița Istrati se stingea, la Brăila, așteptându-și zadarnic unicul fiu. Nu avea să-l mai vadă. Murea așa cum trăise, lângă vecinii care-i citiseră scrisorile feciorului și scriseseră în locul ei pentru că ea nu știa carte. Și aceiași vecini, înduioșați de chinul muribundei, i-au dat de înțeles că i s-a întors băiatul. Credințe vechi spuneau că nu poate să moară până nu-l vede. Ca să pună capăt agoniei, au adus în odaie un tânăr cam de aceeași statură. Și Joița Istrati a închis ochii cu … Continuă să citești ”Numai biata maică-ta a murit în săptămâna mare”

Nu mai corespundea. Era deștept.

  Andrei Gheorghe a fost vocea unei generații – generația mea. Iar această voce a tăcut acum definitiv.   Nu am fost întotdeauna de acord cu felul în care se manifesta. Dar am simțit mereu că vorbește despre neîmpliniri, nedreptate, dezamăgire, zădărnicie pe limba noastră și pentru noi toți. De multe ori, furiile lui erau furiile noastre, ale celor de-o seamă cu el. Fără Andrei Gheorghe, această generație al cărei unic rost pe lume a fost să facă trecerea între două forme de disperare are glasul mai slab. Și așa slăbea, îmbătrânind. Acum e și mai firav. În ultimii ani … Continuă să citești Nu mai corespundea. Era deștept.