Regele Ferdinand
Moartea Regelui Ferdinand I a fost o tragedie. Încă tânăr, regele se stingea după o suferinţă cumplită lăsând tronul unui copil – nepotul său Mihai – şi unei regenţe. Carol, întâiul său născut, cel care trebuia să-l urmeze la conducerea tinerei Românii renunţase la tot pentru o femeie. Dar dincolo de raţionamentele de stat, Ferdinand se stingea şi ca tată şi soţ. Familia lui suferea ca orice familie la pierderea unui părinte. Pincipesa Ileana, cea mai mică dintre copiii regali, cu toate suspiciunile în ceea ce priveşte naşterea ei, este cea care, îndurerată, îi scrie fratelui pierdut.
26 iulie 1927, Sinaia
Carol dragă, 
Vreau să-ţi scriu, pe atât cât pot, totul ce s-a petrecut aci. Mi-e greu, căci lacrămile îmi vin în ochi şi mi se strânge inima să revin peste aceste zile de durere.
Marţi seara (19 iulie) ne-am culcat destul de liniştiţi, ştiam prea bine că sfârşitul se apropia, totuşi însă nu aşa iute. M-am deşteptat auzind paşi grăbiţi pe coridor – era [ora] 2.15; am ieşit să găsesc pe sora [medicală] fugind speriată, căutându-ne, şi pe Denize s-aducă preotul. Iute am sculat pe Nicky şi pe Mignon şi m-am repezit la Tata. Era tăcere în cameră, tăcere sfântă; Tata era culcat în braţele Mamei fără viaţă. Aşa a murit, liniştit şi demn, zicând doar că era obosit. Sigur era cu Mama în clipa aceea. Încetul [cu încetul], toţi s-au strâns în cameră, s-au aprins două lumânări. Şi am stat toţi de l-am vegheat, iar afară ploua mereu, plângea Ţara toată.
Dimineaţa, bătrânul stareţ făcu rugăciuni, e aproape orb şi nu putea vedea faţa senină şi minunată a acelui pentru care se ruga. L-au îmbrăcat în uniforma de Vânători [de Munte] şi l-au culcat în hol, unde oameni din împrejurimi au venit să-l vază, trecând în tăcută procesiune până seara târziu. Mama era linişti[tă] şi demnă, Mignon – fiinţa ei dulce, Elisabeta şi ea tristă şi mai puţin linişti[tă], iar Niculae, bietul Niculae s-a schimba[t], a devenit de-odată un om în tot înţelesul cuvântului. A doua zi, la 12, după ce am avut două slujbe – una catolică şi una ortodoxă – l-au pus pe tun şi ne-au luat tatăl drag din casă. Niculae, Friedel şi eu l-am urmat.
În Bucureşti, l-am pus în sala mare şi acolo, iar, de dimineaţă până seara poporul trecu în cumplită tăcere. Era ceva minunat, nu ai fi zi[s] că treceau de n-ar fi fost foşnetul nesfârşit a[l] paşilor. Tot drumul la Curtea de Argeş a fost o minune, de-o perfecţiune simplă şi impunătoare; ultima paradă ce i-au făcut era aşa cum El ar fi dorit, cum îi plăcea lui să vază armata.
Şi l-am lăsat la Curtea de Argeş să revenim în casa unde El era totul. Era o dureroasă reîntoarcere. Iartă-mă, dar nu-ţi pot descrie. Ce nu voi uita era felul cum Sandro, Nicky şi cei doi Friedel i-au făcut ultima gardă la ultima slujbă la Cotroceni.
Carol, ce m-a mişcat mult a fost telegrama ta. Da, pricep, dar abia îmi pot închipui durerea ta, dar mă rog pentru tine şi sper ca credinţa mea să te ajute câtuşi de puţin.
Nae Ionescu
Când a murit, Nae Ionescu avea doar 49 ani. Fusese şeful neoficial, dar necontestat al unei generaţii. Iscase scandaluri de corupţie, era bănuit de minciună în privinţa doctoratului său susţinut sau nu în Germania, se despărţise de soţia care îi dăruise doi fii şi avusese multe legături dinte care cea mai celebră cu Maruca Cantacuzino, devenită apoi soţia lui George Enescu.
Continuarea: www.catchy.ro
Comentarii închise la Scrisori îndoliate
