Iederă și uitare

20181007_135929Să mai trecem și în această toamnă dincolo de poarta grea de fier de la Bellu, în lumea lui de piatră, marmură și lemn, unde liniștea mângâie nervii cu mănuși de catifea.

Locul acesta unic – pe care Bucureștiul, în calitate de proprietar, nu dă doi bani ! – s-a căpătat cu un cimitir declarat al academicienilor. Se știa dintotdeauna de colțul respectiv, zis ”la academicieni”, doar că acum zona s-a legitimat prin intrare separată (închisă, evident!) și cu placă pe poartă. E un pătrat bătut de soare, încă nedezmeticit, cu aer de improvizație mândră. În care vor fi duși, după moarte, nemuritorii. Nu e puțin lucru pentru un biet petic de pământ.

Lucrurile par a fi încă în organizare, mai e până când inițiativa se va integra cum se cuvine în ”grădina cu suflete a baronului Bellu”.

Dar, oricum, altul e subiectul poveștii de astăzi. Și anume cavoul pictorilor, aflător și el în acest spațiu. Este vorba despre o platformă dreptunghiulară, înaltă de jumătate de metru, placată cu gresie neagră și înconjurată de eternul lanț simbolic, vopsit neinspirat cu gri. Pe platformă sunt aliniate cuminți patru plăci de piatră. Sub ele – rămășițele lui Ion Andreescu, Ștefan Luchian, Theodor Pallady și Gheorghe Petrașcu. La un capăt, ”plânge” o reproducere a Rugăciunii lui Brâncuși, iar la celălalt – un corcoduș mărunt. ”Lacrimile” lui, materiale și prea coapte, se stafidesc nestingherite pe platformă.

20181007_135914Nicio floare nu înviorează locul, nici măcar o albăstrea dintre cele care-i erau atât de dragi lui Luchian. Nu mai vorbim de fagii lui Andreescu! Tot sărmanul corcoduș – bucuria copiilor săraci din Bărăgan! – înveselește locul cu frunzele lui. Un loc pustiu, trist, uitat. Ca un ”Birt fără mușterii” al aceluiași Luchian. Dintre rosturile plăcilor negre au crescut, biruitoare, buruienile. Un fir de iederă s-a agățat și el cu îndrăzneală de bietul pom și are nădejde să acopere totul în anii care vor veni.

Bine ar face! Frunzele de iederă –  acoperământ modest, dar trainic – ar da culoare uitării.

Și totuși monumentul funerar al pictorilor din Bellu militar este un loc interesant. Are și o poveste la fel de interesantă pe care o spunea aici, cu detalii de om implicat, Radu Bogdan – ”personalitate amestecată intim în toate evenimentele artei plastice românești din ultimii 60 de ani”. Povestea e din anul 2000. Între timp, în 2011, Radu Bogdan s-a dus să-și întâlnească pictorii.

20181007_135920

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s