Mai sunt români care, ajunși în Paris, își găsesc timp să intre în cimitirul Père Lachaise și chiar să ajungă la cavoul Bibescu.

 

Din păcate, puținele informații pe care le au despre această ilustră familie îi conduc cel mai adesea la o concluzie greșită. Chiar volumul ”Așa a fost să fie. Amintiri din anii mei buni și răi” de Barbu Ollănescu – Orendi , carte onorabilă, include această eroare.

Prin urmare, să ne lămurim: cavoul Bibescu din marele cimitir Père Lachaise adăpostește alți Bibești.

Este vorba despre Gheorghe Bibescu, primul domn pământean al Țării Românești, numit pe frontispiciul mausoleului ”Prince de Valachie”. Iar ”la princesse Bibesco” este Maria Bibescu – soţia domnitorului – şi nu Martha Bibescu. Pe scurt, cavoul din Père Lachaise aparţine bunicului dinspre tată al lui George Valentin Bibescu, soţul Marthei.

Povestea perechii domneşti care odihneşte în marele cimitir parizian merită a fi spusă, fie şi pe scurt. Pentru că dragostea domnitorului Ţării Româneşti pentru frumoasa Mariţica a fost  subiectul unui mare scandal monden al vremii. Domnitorul, născut la 1802, era om instruit, care la 20 de ani îşi obţinuse doctoratul  în Drept la Paris. Întors în ţară, se căsătorise cu Zoe Mavrocordat, adică, după cum ne zice Constantin Gane, ”deveni bărbatul celei mai mari și mai bogate boieroaice din țară”.

Zoe sau Joițica, după cum o alinta familia, ”era micuță, frumușică, deșteaptă, vioaie” și știa ”la 13-14 ani să vorbească moldovenește, franțuzește, nemțește și italienește”. Și mai cânta și la harpă! Gheorghe Bibescu a trăit alături de ea 20 de ani şi au avut opt copii. Numai că Zoe Mavrocordat,  devenită Zoe Brâncoveanu după ce a fost înfiată de unchiul ei, Grigore Brâncoveanu şi a moştenit uriaşa avere a acestuia, era purtătoarea unei boli de nervi. După primii ani fericiți ai căsătoriei, Zoe începe să se piardă. Avea accese de nebunie blândă, se îmbrăca în alb şi, cu părul despletit, se plimba și cânta cu un buchet de flori în braţe, râzând sau plângând fără motiv. Crizele, rare la început, s-au îndesit cu trecerea anilor. Doctorii, neputând să dea un diagnostic clar, au născocit termenul de ”nebunie circulară”. Era îngrijită de călugăriţe de la mănăstirea Pasărea și, încercând să o vindece, soţul ei a internat-o la Viena şi la Paris. Zoe Bibescu însă nu şi-a revenit. Cu toate acestea, a avut viață lungă, a trăit 87 de ani. ”Femeia condamnată de destinul nemilos să trăiască o viață foarte lungă doar pentru a-și aminti de trecut și în completă necunoaștere a prezentului” după cum spune Gheorghe Ionescu Gion, s-a stins în 1892 și este înmormântată în biserica Domnița Bălașa din București.

 

În februarie 1843, cu toată drama familială, Gheorghe Bibescu devine Domn al Țării Românești, susținut de generalul Pavel Kiseleff. Între timp, în viața lui Vodă intrase Marițica, soția lui Constantin Ghica, nepoata poetului Enăchiță Văcărescu. Femeie ”frumoasă ca un juvaier, dar ambițioasă, vanitoasă nervoasă și nerăbdătoare”, Marițica s-a instalat în palatul Bibescu pregătită să urce pe tronul Țării Românești. A fost o dragoste care, între 1843 și 1845, a dat necontenit subiect de bârfă protipendadei. Cu atât mai mult cu cât Gheorghe Bibescu avea opt copii, iar Marițica Văcărescu, după ce fusese iubita lui Carol Popp de Szathmari, fusese măritată în grabă cu Constantin Ghica și avea și ea patru copii.

 

Doi ani, Marițica a fost izolată în palatul Bibescu, ocolită de cucoanele înaltei societăți, tratată ca o femeie pierdută, încercând în toate chipurile să obțină divorțul. Dar nici ei, nici domnitorului acesta nu le-a fost acordat fără cheltuieli mari de timp și de bani și fără intervenții din partea ambasadorilor străini. Neofit patriarhul s-a încăpățânat să nu le dea dezlegare, astfel încât domnitorul a ajuns la patriarhul Constantinopolului. Cum nici acesta n-a vrut, Vodă Bibescu a reușit, cu sume mari de bani, să-l înlăture din scaun și să-l înlocuiască cu un altul mai înțelegător. Acesta din urmă s-a învoit să acorde divorțul Marițicăi dacă s-or găsi trei boieri care să jure că soțul e vinovat de despărțirea familiei. Și cum cei trei boieri s-au găsit, patriarhul s-a spălat pe mâini și și-a dat acordul.

 

În sfârșit, cei doi îndrăgostiți se căsătoresc la 9 septembrie 1845. Nunta s-a făcut la Focșani, pe motiv că era naș Vodă Sturza al Moldovei, dar în realitate pentru că la București patriarhul refuza să-i cunune. Organizată de poetul Gheorghe Asachi, cununia s-a ridicat la nivelul unui eveniment princiar. Mireasa, sosită din străinătate pe Dunăre cu vaporul Eros, a fost întâmpinată în portul Brăila de o mulțime numeroasă și entuziastă. Primirea a fost demnă de soția unui domnitor. Același Constantin Gane ne spune că, în cinstea ei,  ”seara, Brăila fu iluminată!”, eveniment cu totul ieșit din comun. Frumusețea celei care urma să urce pe tronul Țării Românești era un argument foarte puternic. Nunta a avut loc a doua zi, de Sf. Maria și au participat 50 de mii de oameni. Domnitorul  avea 43 de ani, Marițica Doamna abia împlinise 30, iar poporul îi privea cu simpatie.

La București, pe timpul nunții s-au ținut trei ospețe populare cu câte 1500 de tacâmuri, în trei piețe mari: la Primărie, la Sf. Vineri și în Amzei. La Șosea, la Filaret și la Cișmigiu erau jocuri și petreceri obștești, iar seara se aprindeau toate luminile posibile în toate colțurile. Numai că în nicio biserică din capitala țării nu au bătut clopote și nu s-au auzit rugăciuni pentru cei doi! Patriarhul nu putea să uite că mirii trecuseră peste cuvântul său. Drept pentru care, s-a trezit pe cap cu ambasadorul Rusiei și cu cel care reprezenta interesele Țării Românești la  Constantinopol. Aceștia l-au amenințat direct cu pierderea scaunului. Iar Neofit s-a conformat fără să mai crâcnească. Așa că brusc, din 4 octombrie, bisericile Bucureștiului au răsunat de ”rugăciunile evlavioșilor preoți care se înălțau către cer întru fericirea căsniciei lui Gheorghe Vodă Bibescu și a Mariei Doamna”, observă cu oarecare maliție Constantin Gane!

Odată instalată pe tronul domnesc de la București, Doamna s-a răzbunat pe cucoanele care-i întorseseră spatele.  Acum, când ele o așteptau smerite ca să i se închine, le-a trimis pe o pernă de mătase papucul ei cu mesajul că pot face acestuia cuvenitele plecăciuni!

 

Gheorghe Bibescu a rămas pe tron până la revoluția de la 1848, iar apoi a plecat împreună cu familia la Paris. Marițica i-a rămas alături până în toamna lui 1859 când, la 45 de ani, frumoasa fostă Doamnă a Țării Românești a murit răpusă de cancer. Vodă a cumpărat atunci locul din cimitirul Père Lachaise și a ridicat, în primăvara anului 1860, cu cheltuială multă, cavoul semeț care poate fi văzut și astăzi. Prima înhumată acolo a fost chiar Marițica!

Gheorghe Bibescu i-a supraviețuit 14 ani și a murit în 1873, la Paris, în urma unui cumplit accident de trăsură.

Așadar, aceștia sunt cei din cavoul din Père Lachaise în care mai odihnește, printre alți descendenți, poeta Anna de Noailles, născută Brâncoveanu.

 

Cât despre Martha, cea mai cunoscută prințesă Bibescu, aceasta este înmormântată la aproape 200 de km distanță, în micul cimitir de la Menars, alături de soacra ei Valentine de Caraman Chimay. Dar asta e o altă poveste.