Ziduri goale, ferestre pustii care privesc spre un parc sălbăticit, năpădit de buruieni și lăstăriș crescut în voie. Rămășițele unei mici fântâni arteziene ruinate sporesc tristețea. Atât mai e la Leurdeni. Terasa veghează stingheră cu brâul ei mâncat de umezeală. În încăperile pustii mai umblă doar vântul după ce au fost golite de tot ce s-a putut fura: parchetul, sobele de ceramică – tot. Dacă acești pereți ar putea vorbi, pagini întregi lipsă din istoria noastră chinuită ar reapărea ca și cum ar fi fost scrise cu cerneală simpatică. Dar zidurile mute privesc doar neputincioase la paragina din jur.

Aceasta este imaginea de astăzi a conacului părăsit de la Leurdeni. Cea de ieri se întinde pe sutele de pagini ale unei cărți vedetă la Bookfest 2018. Nebiruita flacără a vieţii. Amintiri, 1867–1952 aduce în atenție însemnările Anei Kretzulescu Lahovary. Este, fără îndoială, una dintre cele mai valoroase cărți apărute în colecția Memorii Jurnale a editurii Humanitas. Dar nu despre valoarea editorială a volumului va fi vorba aici, ci despre autoare și urmele materiale ale trecerii ei pământene.

Aproape tot ce și-a notat Ana Kretzulescu Lahovary de-a lungul unei vieți întregi are legătură cu Leurdeni, moșia din Argeș a familiei, locul de care se simte legată la fel ca de părinți. Leurdeni este cuvântul magic, oaza de lumină, căldură, siguranță  a acestei femei. Inteligentă, echilibrată, urmându-și soțul – diplomatul Alexandru Em. Lahovary – prin diversele misiuni în Europa, Ana va rămâne mereu cu gândul și sufletul la Leuredeni. Și, ori de câte ori poate, va rămâne și fizic, amânând plecări, anulând drumuri – totul de dragul Leurdeniului.

 

Cartea descrie amplu această casă de familie în care prietenii se reuneau deseori cu plăcere. Este vorba despre un conac solid, cu încăperi largi și comode, cu dependințe și anexe de gospodari adevărați, confortabilă și frumoasă, cu o grădină încântătoare. Este o casă în care au crescut cei șase copii ai Anei Kretzulescu Lahovary și s-au stins părinții ei.

Tatăl Anei a fost Nicolae Kretzulescu, descendent din Brâncoveni, primul medic doctor în medicină din Țara Românească, autorul primului manual didactic medical din literatura românească de specialitate. Personalitate politică de primă mărime, Nicolae Kretzulescu a fost președinte al consiliului de miniștri și ministru de interne în cabinetul desemnat după asasinarea lui Barbu Catargiu. Același Nicolae Kretzulescu face parte din grupul restrâns care transformă versurile unui celebru cântec de pahar: ”Am un leu / Și vreau să-l beu / Nici acela nu-i al meu” în motto-ul celei mai mari acțiuni de chetă publică din istoria noastră: ”Am un leu / Dar nu-l mai beu / C-o să-l dau la Ateneu” devenit pe scurt: ”Dați un leu / Pentru Ateneu”.

Căsătorit cu Sofia Iacovenco, descendentă după mamă a doctorului Constantin Caracaș, medic al Bucureștiului între 1820-1828 , Nicolae Kretzulescu a avut ca unic urmaș pe Ana Kretzulescu. Și a trăit alături de ea și de familia ei, la Leurdeni, până la stingerea lui în anul 1900.

 

Iar atunci, la acel început de veac, curtea boierească de la Leurdeni însemna, în clădiri și bani: ”una pereche case de zid, cu 18 camere, cu un salon şi două antreuri (40.000 de lei valoare), una pereche case de zid în curte pentru îngrijitor, cu patru camere (3.000 de lei), una pereche case de bucătărie, cu trei camere (3.000 de lei), un salon de scânduri cu pivniţă (4.000 de lei), una povarnă în paiantă (4.000 de lei), una gheţărie de zid (200 de lei), un grajd de zid (6.000 de lei), două magazii de scânduri pentru cereale (1.500 de lei), două pătule pentru porumb (1.500 de lei), una casă de zid pentru grădinar, cu trei camere şi pivniţă (4.000 de lei), una casă de spălătorie (300 de lei), două coteţe de păsări (200 de lei), două seri de flori (1.500 de lei), un pavilion de zid (1.000 de lei), una casă veche numită Leurdeanu, cu trei camere, cu dependinţe şi accesorii (2.800 de lei).”

Acea ”pereche case de zid, cu 18 camere, cu un salon şi două antreuri” – conacul de la Leurdeni – era permanent deschisă rudelor și prietenilor: tinerii Brătianu erau mereu prezenți, Bălăcenii – care erau și vecini – treceau pragul Leurdenilor ori de câte ori puteau, Barbu Știrbey venea frecvent, doctorul Davilla însoțit de copii poposea la Leurdeni fără să se formalizeze și chiar principele domnitor Carol I venea cu Elisabeta la Leurdeni. De altfel, principesa găsise o alee în parc care i se lipise de suflet.

 

Iar locul s-a numit de atunci Aleea Doamnei.

Însemnările Anei, scrise mai mult cu inima, ne înfățișează o casă de vis, care parcă n-a existat aievea. Nu e însă deloc așa. Iată cum arăta Leurdeniul în perioada de glorie.

Anii au trecut peste el fără milă. Casa fericită și îndestulată unde se adunau oameni care au făcut istoria acestei țări este acum o casă părăsită. Fotografiile de mai jos, ca un strigăt de ajutor, sunt adunate pe o pagină de Facebook de un om care iubește locul acesta și care încă mai speră.

Şi poate că ”nebiruita flacără a vieții” în care a crezut Ana Lahovary se va reaprinde la Leurdeni.