De două ori pe an, la 15 ianuarie si 15 iunie, cetățeni ai României Mari  (tot mai puțini, e drept) își amintesc ”cu pioșenie” de ”marele nostru poet”, ”Poetul Național”, ”poetul nepereche” etc.

Urmare a pioșeniei amintite, cetățenii se adună pe lângă statuile care îl înfățișează pe Eminescu în piatră, marmură sau bronz. Și depun flori: de la un fir – romantic și fragil (Floare albastră…), până la ditamai coroana cărată de angajați ai autorităților și sprijinită, cum s-o putea, de socluri.

Bineînțeles, adunarea este deschisă prin cuvântarea unui profesor de literatură evocând – cu mereu aceleași vorbe căutate și goale – personalitatea celui care a inspirat statuia.

Apoi, conform programului (mereu același) urmează copiii care – iarna în frig și vara în soare –  își închipuie că recită poezii. De regulă – aceleași: Ce-ți doresc eu ție, Scrisoarea a III-a (fragment) sau, mai rar, câteva strofe din Luceafărul. Montajul literar – artistic continuă cu producții ale altor poeți închinate sărbătoritului. În peisaj mai apare și câte-o chitară la care un elev sau o elevă cu medie bună la Muzică interpretează o piesă – două pe versuri eminesciene sau păunesciene. În cazurile mai grave, programul poate include chiar și momente corale!!

Fiecare prestație este răsplătită cu aplauze politicoase din partea auditoriului.

Rezultatul: un mix oribil de montaj literar-artistic și slujbă religioasă (având în vedere că se aprind, uneori, lumânări).

Vocabularul alcătuirilor sus descrise este sărac și ridicol: pioșenie, marele nostru poet, cel mai mare poet romantic, versuri închinate, omagiu, evocare, nemurire, Eminescu, eminescian, eminesciene.

Improvizații triste și găunoase. Nimic nu are legătură cu Eminescu. Nimic nu-l face mai străin tinerei generații ca reproducerea din memorie (că recitare nu e!) a unor versuri al căror sens le scapă. Şi-ţi vine să zici singura lui vorbă rea: ”Tu-i neamul nevoii!”

Eminescu e tot mai străin și tot mai departe. Mulți copii sunt derutați și probabil că pun la îndoială existența fizică a poetului. Pentru unii dintre ei, e un nume de stradă (maximum bulevard, în cazurile fericite!). Oricum, în general, în mintea lor, evocatul este un soi de ființă celestă care pășește pe nori înfășurat în pelerină, cu ochii privind mereu spre orizont, departe de tot ce-i omenesc. Și, desigur, o sursă de capcane la diferitele examene pe care le au de dat până la absolvirea școlii.

Când onor corpul profesoral va avea decența să-l prezinte învățăceilor ca pe un gânditor și trăitor valoros al acestei țări și nu ca pe o entitate extraterestră plutind peste plaiul mioritic precum un nor de proveniență dubioasă probabil că Eminescu va ocupa, în sfârșit, locul lui corect dimensionat în viața și cultura acestei țări centenare. Care și l-a înstrăinat din prostie și superficialitate.

Până atunci, sărbătoriți-l în tăcere.