La poalele Dealului Mitropoliei, în stânga cum privești spre biserică, având pe fundal un bloc de perfectă banalitate se află un ansamblu statuar. Bucureștenii nici nu-l mai văd, atât de mult s-au obișnuit cu el. Ceilalți trecători, mai ales pelerini, nu-l văd pentru că altele sunt gândurile lor.

Monumentul merită totuși mai multă atenție. În primul rând, personajul căruia i-a fost  închinat e de primă mărime: cel dintâi prim ministru român, Barbu Catargiu. Ansamblul înfățișează scena morții lui. Creație a lui Raffaello Romanelli, italianul de talent care a dăruit capitalei sculpturi de toată cinstea, statuia lui Barbu Catargiu este impresionantă, deși denaturează adevărul. Barbu Catargiu nu s-a stins liniștit într-un fotoliu. El a fost victima uneia dintre crimele cu autor necunoscut care au însângerat Capitala.

A fost împușcat pe când ieșea în trăsură pe sub poarta Mitropoliei. Era însoțit de șeful Poliției, prinţul Nicolae Bibescu. Suficient cât să se facă toate supozițiile posibile. A curs multă cerneală pe acest subiect și încă nu e epuizat. De la omul legii până la domnitorul țării – nimeni n-a scăpat de bănuială. Dar autorul nu a fost găsit niciodată. Barbu Catargiu venea la de Adunarea Naţională Legislativă care avea pe atunci sediul lângă Mitropolie. Avusese o intervenție, ultima dintre multele lui intervenții în care apăra cu fermitate și talent oratoric instituțiile statului. Încheiase cu următoarea frază, inscripţionată pe lespedea de mormânt: „Pacea, domnilor, pacea şi liniştea sunt scăparea ţerrei şi voiu prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţerrei.” Câteva minute mai târziu murea, înainte să fi împlinit 55 de ani. Era duminică, 8 iunie 1862, ora cinci şi jumătate după amiază. În acelaşi moment, un fulger loveşte şi năruie crucea de pe biserica moşiei Maia, din Ialomiţa, moşia familiei Catargiu.

Barbu Catargiu avusese o viață cel puțin interesantă. Fiu al unei familii boierești, avea ca tată pe marele vornic Ștefan Catargiu, iar ca mamă pe Stanca Văcărescu şi descindea din stirpea lui Constantin Brâncoveanu. Fusese un tânăr deloc cuminte. Învățase fără tragere de inimă puțina carte care se învăța atunci. Era subțirel la trup și nu prea înalt, dar avea sânge fierbinte. Alături de alți câțiva cu apucături asemănătoare, ținea calea fetelor și femeilor care spălau rufele în apele Cișmigiului. Nu s-au potolit până când bărbaţii nu s-au organizat într-o adevărată poteră și, care cu ce a avut la îndemână, le-au tras o mamă de bătaie gospodărească și răcoritoare. Ion Ghica povesteşte indignat despre viaţa cuconaşilor cu pricina: „cari se ţineau de ştrengării şi ajunseseră a fi spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cişmegiu cu lăutari pe iarbă verde şi, cum răsărea luna, plecau cu ghitare şi cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor şi a nevestelor frumoase. Până-n ziuă vuiau mahalalele de cântece, de gâlcevi, de bătăi şi de lătrări de câni.”

Numai că un coleg de generație – dintre cei pe care cuconașii noștri îi disprețuiau fiindcă se țineau de carte și ocoleau scandalul – și-a permis să râdă de pățania lor. Bărbucică, cel care habar n-avea că va intra în istorie, a pus la cale o răzbunare vicleană. Cu taraful după el, a început să cânte serenade pe sub ferestrele logodnicei tânărului care-l ofensase, Palama pe numele lui. Bărbucică avea o voce de mare vibrație, cânta cu talent și ofta convingător. Palama a ripostat și de aici s-a ajuns la bătaie. Bărbucică, fără multă șovăială, și-a înjunghiat adversarul. Mama acestuia, cucoana Palama, convinsă că fiul ei e pe moarte, s-a repezit în puterea nopții la poarta palatului domnesc unde a trezit pe vodă cu urlete de fiară rănită. Domnitorul Grigore Dimitrie Ghica, om de 70 de ani, ajuns la limita răbdării, își zbârlește barba și hotărăște ca Bărbucică să fie întins la scară și bătut cu nuiele la tălpi! Porunca domnească din 25 mai 1825 arată cât era de sastisit: ”Io Grigore Dimitrie Ghica voievod din cercetarea judecății departamentului criminalicon (…), îndestulându-se domnia mea de necuviincioasa faptă a acestui Barbu Catargiu și măcar că se cuvenea a-l pedepsi după căderea și măsura vinei lui, după cum pravila orânduiește, noi încă cu a iubirii de oameni cumpănă, ușurându-i osânda cea cuviincioasă, hotărâm și poruncim dumitale, epistatule al Armășiei ca mai întâi să se pedepsească cu bătaie în priveliște, aici la domneasca noastră curte.”

Unii spun că domnitorul însuşi a administrat nuielele cuvenite. Așa că junele crai o încasează din nou, de data asta mult mai rușinos. După bătaie, timp de șase luni este închis la mănăstirea Sărindar, unde se tratau nebunii.

Tânărul Palama nu a murit însă, așa că familia pedepsitului se face luntre și punte ca să-l scape. Imediat după ieșirea din ospiciu, Bărbucică este expediat val vârtej la Paris. Și, minune, tânărul de 18 ani se apucă de carte. De data asta, cât se poate de serios, prieten fiind cu viitorul domnitor Barbu Știrbei. În Parisul acelor vremi trăia o vestită ghicitoare, madame de Lenormande, iar aceasta le-a prevestit celor doi lucruri incredibile. Lui Barbu Știrbei – că va purta coroana domnească și celuilalt Barbu – că va ajunge o mare personalitate, dar va muri de moarte aprigă!

De la Paris nu s-a mai întors Bărbucică cel scandalagiu, ci Barbu Catargiu, un tânăr instruit, cu talent de vorbitor, cu evidente calități de conducător. Greu de recunoscut în junele elegant și distins, fostul craidon bătut de mahalagii în Cișmigiu și de vodă la scara palatului!

Intrat în politică în tabăra conservatoare căreia simţea că îi aparţine şi pe care n-a trădat-o niciodată, înregistrează succes după succes. Devine de temut la tribună, este ovaţionat şi invidiat deopotrivă. Iar apoi, pe nesimţite, devine indezirabil. Şi asta i-a fost transmis în mod brutal, printr-un glonţ care nu i-a dat timp să ştie că moare.

Moartea lui Barbu Catargiu a fost năucitoare. Există în satul Maia, fost Maia Catargiului, unde a era castelul familiei și unde este îngropat cel dintâi prim ministru din istorie, un adevărat muzeu închinat acestui om, dar mai ales morții lui. Într-un sicriu de cristal sunt expuse hainele însângerate purtate de Barbu Catargiu în ziua morții. Sicriul n-a fost niciodată deschis din 1862.

Bineînțeles, conservatorii au primit greu lovitura. Tăcea pentru totdeauna o voce care vorbise foarte bine în numele lor. Aşa ca hotărăsc să ridice un monument şi Rafaello Romanelli le satisface dorinţa. Grupul statuar a fost iniţial aşezat în partea dreaptă a aleii care urcă spre Mitropolie. Dar vremurile erau tulburi. Liberalii fierbeau, conservatorii simţeau că le fuge pământul de sub picioare. Nu putea fi vorba de dezvelirea unei statui a unuia de-al lor, unul care se împotrivise cu tărie reformei agrare. Şi lucrarea a rămas acoperită cu pânză în aşteptarea unui moment prielnic. Moment care n-a mai venit. Aşa că statuia lui Barbu Catargiu a fost dezvelită deloc glorios, de vânt şi de ploile cerului.

Numele lui Barbu Catargiu înfruntă veacurile însoţit mai mult de respect şi mai puţin de amintirea, tot mai ştearsă, a tinereţilor lui agitate. Statuia a avut şi ea încercările ei. A tot fost mutată, un timp chiar aruncată în spatele Casei Scânteii, unde se aruncau într-o vreme statuile celor care nu corespundeau intereselor regimului comunist. Abia târziu, la începutul noului mileniu, a fost readusă lângă Mitropolie şi aşezată pe locul de astăzi.

Soclul original a fost distrus şi înlocuit cu altul nou pe care s-a inscripţionat, până la urmă, crezul lui Barbu Catargiu: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi!”. Crezul acesta, după cum se vede, era la fel de păgubos în veacul al nouăsprezecelea ca şi astăzi.