Este vorba despre o săptămână mare de acum aproape un veac. Mai precis, din 1919. Joița Istrati se stingea, la Brăila, așteptându-și zadarnic unicul fiu. Nu avea să-l mai vadă. Murea așa cum trăise, lângă vecinii care-i citiseră scrisorile feciorului și scriseseră în locul ei pentru că ea nu știa carte. Și aceiași vecini, înduioșați de chinul muribundei, i-au dat de înțeles că i s-a întors băiatul. Credințe vechi spuneau că nu poate să moară până nu-l vede. Ca să pună capăt agoniei, au adus în odaie un tânăr cam de aceeași statură. Și Joița Istrati a închis ochii cu un oftat de ușurare. Viața ei grea, de spălătoreasă cu ziua la casele mari din Brăila, se încheiase. Venise vremea odihnei.

Drept urmare, în vara aceluiași an 1919, după trei ani de tăcere și de război, o carte poştală îi aduce lui Panait Istrati vești de-acasă: „aici noi suntem cu toţii bine numai biata maică-ta a murit în săptămâna mare”.

Panait Istrati era la Geneva, prizonier al sărăciei, în pragul disperării care, doi ani mai târziu, îl împingea la sinucidere. Înainte de a face gestul, a recapitulat pe cei care nu mai erau și pentru care, poate, ar fi renunțat la gândul morții. Iar recapitularea a început, devastator, cu această veste: ”Numai”! … Ah, multe rele am uitat în viața mea, dar pe acest ”numai” nu pot să-l uit. Și mă înfioară grozav când mă gândesc câți ”numai” ca al meu trebuie să aibă omenirea pe suflet.”

Panait Istrati n-a reușit să moară atunci, în 1921. A devenit celebru, a suferit încă și mai mult, a trăit disprețul suprem față de o societate care l-a condamnat de la naștere. Iar în 1935, când sfârșitul a venit cu adevărat, a cerut să fie alături de mama lui în eternitate. Aceeași societate l-a respins însă până la capăt: nu a putut fi depus nici la Ateneu, nici la Societatea Scriitorilor care nu-l recunoștea ca membru. Demostene Botez a uzat de toată influența lui de scriitor și de avocat. A obținut un loc de veci la Bellu. O zi întreagă trupul vagabondului brăilean a stat în capela cimitirului. Cel mai năpăstuit dintre năpăstuiții literaturii române a fost înmormântat la Bellu, alături de toată boierimea neamului și are la picioare osemintele Joiței Istrati, aduse din marginea cimitirului brăilean Sfânta Maria.