Regele Mihai I a fost un om a cărui decență era mai presus de orice. O decență cum nu se mai găsește. O decență altoită pe un bun simț dispărut de multă vreme, de generații poate.

A fost unul dintre dușmanii lui – această decență. Pentru că l-a împiedicat să spună cuvinte care se cereau spuse în toată duritatea lor, să facă gesturi dureros necesare, să taie în carne vie şi să vindece.

N-a făcut asta. Cuvintele lui n-au fost suficient de vulgare ca să ajungă dincolo de tovalul care ţine loc de obraz majorităţii. Cuvintele lui, atât de bine alese, parcă fac parte dintr-o limbă moartă pentru mulţi, prea mulţi dintre noi. N-a aruncat liderului cu faţă umană, care conducea ţara spre derută în anii ’90, cuvintele pe care le-ar fi meritat. Bineînţeles, purtătorii de şapcă, dârji oameni ai muncii au profitat de asta. L-au împroşcat cu vorbele din vocabularul lor – sărac, dar colorat – singurele, de altfel, pe care copiii lor le înţelegeau. Era un mesaj transmis copiilor, de fapt! „Fosila asta de Rege să ne lase, a plecat cu un tren de bogăţii, trăieşte din sudoarea noastră, n-are ce căuta înapoi, să se ducă în Elveţia lui unde a trăit bine mersi si n-a mâncat salam cu soia” etc.

Arsenalul ştiut! La care decenţa regelui n-a răspuns. Ar fi fost sub demnitatea lui. Ştia că nu meritau. Pe unii poate îi cunoştea şi după chip. Erau probabil dintre muncitorii aduşi la Parlament să valideze mincinos, în locul deputaţilor şi senatorilor aflaţi în vacanţă parlamentară, abdicarea.

Nu a plecat cu un tren cu bogăţii. Era prea decent. Abia şi-a luat câteva lucruri. Printre ele – amintirea lacrimilor din ochii unui soldat care a încălcat ordinul de a sta cu spatele la el. Pentru că, plecând, a trecut printre două rânduri de soldaţi întorşi cu spatele. Aveau ordin să nu-l privească. Un soldat a avut tăria să întoarcă o clipă ochii. Asta a luat cu el.

Dar “oamenii muncii” care toată viaţa au primit de la “stat” casă, masă, vacanţe prin sindicat, autoturism în rate, şcoli gratuite pentru copii au continuat să repete că regele a trăit din sudoarea lor. Nu. A trăit din munca lui. Pe copiii lui nu i-a crescut niciun stat din lumea asta, i-a crescut truda părinţilor. Regele a cultivat zarzavat, a fost mecanic, agent de asigurări, pilot. A făcut tot ce se putea ca să hrănească gurile de acasă.

Ei însă au rămas aici, cu nişte caricaturi drept modele, cu ochii după tot ce se poate fura de la “stat”, după învârteli, după şmenuri, respectând nemunca şi minciuna şi imoralitatea ridicate toate la rang de virtuţi. Puţinii care şi-au păstrat demnitatea au fost marginalizaţi. Erau proşti. Deştepţii trăiau bine, proştii – nu. Sistemul de valori, sărac şi strâmb ca şi vocabuiarul, e altul. Decenţa e prostie.

Cine mai ştie?! Poate că e. Poate că indecenţa e deşteptăciune, poate că nesimţirea e calitate şi prostia – artă de-a dreptul. Cel puţin aşa pare să transmită o bună parte din popor. Dar mai există din fericire şi o altă parte. Care ţine România în viaţă. Şi care acum crede că, dacă regele n-ar fi fost atât de decent, ar fi durut mai puţin moartea lui. Ne-ar fi fost mai uşor.