Am scris acest text în urmă cu două zile. Între timp, situaţia a escaladat într-un sens neaşteptat. Respectiv, reţelele de socializare au reacţionat cu viteza specifică şi s-a pus de-un miting. Duminică (16 martie a.c.), la Arhitectură, pentru susţinerea lui Pleşu! La fel de inutil ca şi scuzele celor trei, dacă le-ar fi trecut prin cap s-o facă.

Recent, o întreagă emisiune tv i-a fost dedicată lui Andrei Pleşu. Nici când era ministru, nici când se lupta pentru „Noua Europă”, nici când lansa câte o carte n-a fost Pleşu aşa de mediatizat. Ei bine, acum recuperează. Mihai Gâdea (nume predestinat!), Mugur Ciuvică  şi Mircea Badea (nomina odiosa!) s-au reunit în studiourile unei televiziuni de mâna a treia, după cum inspirat a fost botezată. Aşa se reunesc ei seară de seară, tot mai penibili şi mai trişti. Tema a fost şi de data asta una cu adevărat importantă: Andrei Pleşu. Discuţia a fost şi de data asta jalnică. Cei trei l-au calificat drept „slugă” , „prost” şi „analfabet”. Slugă pentru că a deţinut unele funcţii sub diferite regimuri, prost că s-a încumetat să-i atace, şi analfabet pentru că, „ca şi cărturar” (citat din Mihai Gâdea) nu ştie că sintagma „tipul ăsta” dă naştere unei cacofonii!!!

Linşaj mediatic? Puţin şi elegant spus. Nu cunosc termenul care ar putea defini ceea ce a construit Gâdea: o logică falsă, pentru uzul unor inteligenţe submediocre. Andrei Pleşu nu există pentru publicul căruia i se adresează cei trei. Sau, dacă există, e un personaj antipatic, unul care e intelectual (asta e de rău!) şi scrie cărţi. Cu alte cuvinte, unul care nu munceşte. Un leneş care trăieşte pe banii noştri, ăi de muncim. Lor li se adresează cei trei. Pentru ei apar, seară de seară, pe ecrane. Pentru ei vorbesc. Problema nu e că există Gâdea, Badea şi Ciuvică. Alta e problema: câtă vreme timp există români care îi urmăresc, Gâdea, Badea şi Ciuvică sunt legitimi.

În ce-l priveşte, lui Andrei Pleşu ar fi ridicol să-i pese.

Celor trei „domni” li se potriveşte perfect un schimb de replici din „Cuibul de viespi” care se referă la o păruială între „doamne”. George Constantin spune, cu o ironie groasă: „Doamne, Doamne, ce mai doamne!”, iar Dinică replică prompt: „Doamne fereşte!”