Un avion s-a prăbuşit în munţi, în România anului 2014. Pilotul şi o studentă la medicină -adică doi români – au murit. Printre altele, şi de frig. Autorităţile au ajuns la ei după mai bine de şase ore, după ce ajunseseră deja acolo Românii din satele învecinate. Sute de Români au cutreierat pădurile, trăgând focuri de armă ca să se facă auziţi şi, prin telefon, medicul supravieţuitor să le poată da repere. Era noapte. Era ger. Erau răniţi. Românul care pilotase avionul era mort. Zăpada avea jumătate de metru. Tăcerea, uriaşa tăcere a pădurii iarna, în noapte, le-a fost de ajutor: au auzit glasurile salvatorilor. Românii au făcut foc din hainele lor, i-au adus jos de pe munte pe toţi, i-au încălzit, dar mai ales i-au salvat. De la moarte. De la spaimă. De la ger. De la sinistrul sentiment că sunt singuri sub cer şi că vor muri acolo. După ce i-au lăsat în siguranţă pe cei vii, Românii au trecut la ceilalţi. Au făcut o cruce de lemn şi au montat-o, în ziua următoare accidentului, pe locul unde două suflete s-au eliberat şi poate rătăcesc printre brazi.Românii au făcut pentru români tot ce-au putut şi tot ce-au ştiut.

112- adică statul român – a dat un mare chix. Românii – pădurari, săteni, pasionaţi de off road- au reuşit. Sfâşietoare această nouă experienţă a României. Şi înspământătoare. Mai ales că poliţia afirmă, sigură pe sine cum a fost mereu, că românii implicaţi în accident puteau fi uşor identificaţi şi localizaţi dacă erau infractori! Ghinionul lor – erau salvatori.

Hrănim cu sângele şi munca noastră acest stat cum am hrăni un monstru. Poate ar fi bine să-l eutanasiem.