SUA au intrat în faliment. Tehnic. Mă rog, tot faliment. Pe scurt, e jale, cum am zice noi: şomaj până la noi ordine, lipsuri, taxe şi impozite mai mari. America, un vis care se stinge.

In copilărie, vedeam uneori, la părinţi, reviste străine. Erau mai ales reviste de modă, Neckermann. Numele devenise deja un substantiv comun. Orice album gros, cu foi subţiri, cu imagini de modele fericite, frumos îmbrăcate, de camere largi, luminoase, mobilate cu totul altfel decât vedeam în bietele apartamente comuniste se numea Neckermann. Erau publicaţii germane care însă aduceau mai aproape o viaţă de vis, visul american. In minunatele fotografii zâmbeau oameni cu danturi perfecte, cu chipuri perfecte, cu haine perfecte pe trupuri perfecte.

Mai erau şi filmele, puţinele filme americane care rulau pe ecranele alb negru ale televizoarelor înfăţişau aceeaşi existenţă minunată. Oameni care călătoreau în maşini frumoase, pe şosele impecabile, lucrau în sedii de firme nemaipomenite, seara mergeau invariabil în restaurante de lux şi baruri aşijderea ne arătau că viaţa e altfel decât o trăim noi. Vacanţele lor, plajele lor, viaţa lor toată se desfăşura solar.

Mai târziu, am învăţat să deosebim filmele europene de cele americane după lumină. Ziua americană e mult mai luminoasă decât cea europeană. Filmul american nu conţine cenuşiu – nuanţa de bază din filmul european.

Apoi, ne-am luat cu ale vieţii. Nu ne-am mai gândit. America era acolo, perfectă, n-avea rost să ne mai gândim la ea. Parcă ce, ea se gândea la noi?! Se gândise vreodată în zecile de ani în care bunicii îşi lungiseră privire către cer – pentru ei, întotdeauna americanii erau aşteptaţi să vină din cer. Obligatoriu!

Dar ce făcea totuşi America în acest timp?! Trăia. Frumos, bine, comod, lejer –  pe credit. Americanii se angajau să plătească toată viaţa pentru a trăi confortabil. Era un troc onest. Ai tot ce-ţi doreşti toată viaţa, dar toată viaţa plăteşti pentru asta. Corect!

Şi deodată, America dă semne de slăbiciune. America se clatină. Ziarele Europei publică fotografii apocaliptice: oraşe cu nume de legendă sunt pustii, case la care visau părinţii noştri, cu ochii pierduţi în câte-o revistă, sunt în paragină, stau să cadă. Şosele nesfârşite înspăimântă prin goliciune. Un vânt rău prevestitor ridică praful şi ciulinii acoperind lumina aceea strălucitoare care ne-a fascinat.

Ce se întâmplă cu America? Şi dacă iluzia se va sfârşi, la ce vom mai visa?