Reptilienii

In ultimele zile, Roşia Montană şi câinii fără stăpân au acaparat atenţia şi au împărţit societatea în tabere. Piaţa Universităţii a redevenit spaţiul în care românii îşi exprimă în stradă opiniile blocând-o cu spor.

In acest timp, a trecut în umbră un subiect major, un test pe care societatea românească trebuie să-l dea, cu obligaţia de a obţine rezultate mai bune decât  la BAC. Este vorba despre torţionari. Vişinescu, Ficior-nume care încă dau fiori de spaimă celor care au trecut prin infernul închisorilor comuniste- au părăsit primele pagini şi prime time-ul emisiunilor.

O nouă dovadă că sunt şanse puţine ca acest popor să ia corigenţa la istorie. Ce au făcut în tinereţile lor încruntate aceşti „bătrânei” actualmente cumsecade?!

Domnul Vişinescu, comandantul închisorii Râmnicu Sărat – închisoarea tăcerii – a fost vajnic. A avut în „grijă”, în anii aceia de cutremurătoare amintire, printre alţii şi pe Ion Mihalache. gandulinfoLipsit de gust, acesta a murit din cauza condiţiilor de detenţie – cum se exprimă, elegant şi oarecum incomplet,tolcşoiştii. De parcă în condiţiile de detenţie, respectiv foame continuă, frig şi muncă inuman normată poate fi inclusă bătaia. Iar bătaia era la ordinea zilei, completată conştiincios cu tortură. Onorabilul (actualmente) Vişinescu era chiar un imaginativ, un novator în domeniu, afirmă, cu un tremur în glas care nu va dispărea decât odată cu ei, încă trăitorii, încăpăţânaţii care nu vor să moară ca să se uite.

Domnul Ficior, comandantul de la Periprava, a fost şi el un merituos. Seamănă oarecum cu gardianul care care explica, plin de importanţă, ce e cosorul lui Moceanu. Desigur, domnul Ficior este un om mai fin, mai rafinat decât un simplu gardian. La 85 ani arată de 60, e un intelectual, posedă şi oferă explicaţii, are un râs superior pentru toţi aceştia care-l întreabă diverse. Nimic din cele ce spune venerabilul nu-I trădează ca fiind cel care care dădea dispoziţii să fie aruncaţi deţinuţii, unii dintre ei încă vii, peste gardul cimitirului de la Periprava. Nimic nu lasă să se întrevadă în domnul vârstnic cu mintea limpede şi aer sfătos pe ofiţerul care dispunea aruncarea trupurilor schingiuite în gropi comune. Un locuitor al Peripravei îşi aminteşte cum noaptea, copil fiind, auzea ţipete dinspre lagăr sau dinspre cimitir, iar mama lui îi spunea, cu ochii în lacrimi şi mâna la gură, că sunt păsări! Nu erau. Erau bărbaţi de toate vârstele care fuseseră ridicaţi din case, de lângă alţi copii şi aduşi acolo pentru vina de a gândi liber. Iar copiii lor,care rămâneau acasă, neînţelegând decât că tata a plecat şi nu se ştie când şi dacă va mai veni, erau ei înşişi nişte condamnaţi. La a nu putea învăţa, la a presta, cu mare greutate, munci umilitoare pentru vina de a se fi născut liberi, la a aştepta, unii o viaţă întreagă, un părinte care nu va mai veni. Sau dacă va veni, va fi un alt om, un străin bolnav, rătăcit, rupt de lume, un mort viu.

Vişinescu şi Ficior veneau acasă de la serviciu, se dezbrăcau de uniformele lor cu centiron şi epoleţi, se spălau cuviincios, se aşezau la masă alături de familie, făceau teme cu cei mici, îşi plăteau întreţinerea, mergeau în parc, sau la petreceri, sau la teatru, citeau Scânteia cu “realizărili”, mândri că se numără printre oamenii muncii care construiau societatea socialistă multilateral dezvoltată. Cu siguranţă, aveau ambiţii pentru copiii lor,visau şcoli înalte, funcţii, bani, case, vieţi tihnite- ca nişte părinţi normali. Nicio clipă însă nu le-a trecut prin mintea puţină şi rea vreun gând la copiii ceilalţi, cei ai căror taţi erau ucişi din ordine demente. Se vede asta din goliciunea îngheţată a privirilor reptiliene.

In 1952, la Aiud se stingea bolnav Mircea Vulcănescu.  Fusese închis în aceeaşi celulă cu un tânăr pentru care “condiţiile de de detenţie” au fost fatale. Tânărul era ţinut dezbrăcat pe podeaua celulei. Podea udă şi rece de ciment. Mircea Vulcănescu s-a întins pe jos şi a tras deasupra trupului său pe cel al colegului de celulă ca să-l încălzească oricât de puţin, să-i uşureze chinurile. Tânărul a murit, Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit şi l-a urmat. A lăsat însă un îndemn: “Să nu ne răzbunaţi!”. Indemnul lui e pe buzele tuturor pacifiştilor de azi, care sunt mai preocupaţi de câini decât de trecutul bunicilor lor, care mor de grija cianurilor şi a aurului.

Indemnul lui Mircea Vulcănescu este însă trunchiat. Integral, el sună aşa: “Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi!”.cotidianulNu ne vom răzbuna. Haz ar avea să-l ia cineva la bătaie pe Vişinescu. El era să cadă recent încercând să dea un pumn unui ziarist!

Dar uitând, vom ucide. Şi vom fi şi noi, cu toţii, generaţia de la care se aşteaptă izbăvirea, un alt fel de torţionari.