Pe 22 iulie 2013, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a împlinit 62 ani. Are un nume sprinten, care nu se prea potriveşte cu vârsta. Ca şi ochii Prea Fericirii Sale, care strălucesc şiret.

Istoria arată că este al şaselea Patriarh al românilor, urmând lui Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu. Fireşte, Patriarhia îi înfăţişează pe aceştia aproape ca pe nişte sfinţi, le enumeră  fapte de toată lauda şi multa carte pe care fiecare a învăţat-o spre fericirea acestui popor păstorit.

Totuşi, ce a devenit Biserica românilor după truda domniilor lor?! O biserică trufaşă, foarte bogată, dornică de înavuţire şi mai abitir, influentă, coruptă. Preoţii sunt puşi pe căpătuială, băieţii, că au sau nu chemare, sunt îndrumaţi de mici să ia această cale mai ales pentru beneficiile pe care le aduce, pentru uşurinţa cu care un preot fie oricât de tânăr, se va împlini financiar. Biserica de astăzi e rodul muncii şi râvnei sus pomeniţilor. Ei au avut fiecare grijă ca banii să se adune sub toate formele în vistieria încăpătoare a instituţiei pe care au condus-o, ca terenurile, şi pădurile cu fond de vânătoare domnesc, şi fâneţele, şi iazurile pline cu peşti, şi ogrăzile cu animale îndestulate, şi dealurile cu vii bogate să se tot adune. Frumos, s-ar putea zice, gospodari şi chibzuiţi trebuie să fi fost aceşti capi ai bisericii.

Adevărat este! Aşa au fost de atenţi la a aduna şi a chivernisi spornic ce au adunat, că au uitat de Biserica însăşi, de ceea ce înseamnă ea pentru poporul care a tot dat şi continuă să dea la cutiile milei. Biserica lor, a chibzuiţilor şi chivernisiţilor, s-a îndepărtat de credinţă cu totul. Capii locali fac şi desfac trebi politice, dar mai ales fac averi pentru sine şi-ai lor. Preoţii adună cu aviditate banii drept credincioşilor şi le merge. Pentru mulţimile credule, dreapta lor întinsă arogant sub nas de sărbători este încă făcătoare de minuni şi aducătoare de mântuire. Pentru iertarea păcatelor, enoriaşii plătesc  întâi aici!

După 6 patriarhi, Biserica Română e mai departe de Isus ca niciodată. Nimic din ceea ce ştim despre El nu regăsim în sânul ei. Bogăţie, nepăsare, avariţie, înclinare către spectacol şi sfidare, lipsă de înţelegere şi bunătate, inflexibilitate, rigiditate, înstrăinare, autosuficienţă – atât. Gestul firesc al aprinderii unei lumânări în oricare dintre lăcaşurile de rugăciune de pe cuprinsul României te poate umple de uimire şi de indignare: imediat, un simbriaş al respectivei sfinte zidiri are grijă să stingă simbolul luminii divine şi să-l arunce într-unul dintre sacii din preajmă. Lumânarea care abia s-a aprins va fi topită şi transformată într-una nouă, cu preţ întreg. Nu contează gândurile care s-au legat de bucata de ceară, nu contează ruga care a însoţit cea dintâi pâlpâire a flăcării. Nu contează decât cei câţiva bani plătiţi pentru ea.

Biserica Română e opulentă. Aurăriile, argintăriile, icoanele, picturile, marmura, veşmintele preoţeşti – tot ce înseamnă o biserică românească este sfidător, copleşitor. Nimic din simplitatea, bândeţea, bunătatea şi sărăcia materială – adică ceea ce înseamnă Isus nu se mai regăseşte aici. Locul Lui nu mai este în aceste biserici, iar în cele noi, grabnic ctitorite în curţile blocurilor, nici nu a fost vreodată. Isus n-ar putea intra în aceste lăcaşuri: ar fi privit cu suspiciune de femeia de la lumânări, privit cu silă de preotul tînăr şi grăbit, căruia îi zornăie în buzunarele pantalonilor cheile maşinii scumpe din curtea bisericii, admonestat de administrator că umple cu praful de pe tălpile Lui goale covoarele groase şi moi. Isus n-are ce căuta în bisericile noastre care vând vin din viile proprii la preţ de speculă. El, care a făcut apa vin în Cana Galileii, ari fi imediat izgonit ca să nu primejduiască afacerea şi să scadă preţul. El, care s-a născut într-o iesle, n-ar avea ce căuta în hotelurile luxoase ale Bisericii noastre.

O gravă confuzie s-a înstăpânit sub frunţile tuturor. Nu mai vedem Biserica de biserici zidite în grabă, cu duiumul, nu mai auzim Cuvântul de prea multele vorbe întortocheate ale meşteşugarilor întru slovă din clerul ce tot sporeşte, nu-L mai vedem pe Hristos pentru că e prea sărac pentru aşteptările noastre. Va mai învăţa vreodată această Biserică să-l iubească, să revină la Adevăr şi la Viaţa curată, esenţială, a spiritului sau va rămâne de-a pururi a trupului şi nevolniciei, adică a sărăciei?!

Cu fiecare dintre cei şase, Biserica s-a îndepărtat tot mai mult de El. Singura nădejde a rămas ca El să nu se îndepărteze de noi. Aşa să le ajute Dumnezeu!