Habemus papam

Miercuri, 13 martie 2013, pe scaunul Sfântului Petru s-a aşezat Francisc I. Mai întâi a ieşit fumul alb, spre entuziasmul zecilor de mii de suflete din Piaţă.  Apoi, timp de aproape o oră, nimic. Privirile urmăreau înfrigurate ferestrele palatului. Ca în aprilie 2005, când înlăcrimate aşteptau să se facă întuneric în camera unde Ioan Paul al II-lea, poate cel mai iubit papă al veacului, va fi trecut Dincolo.

Dar acum s-a făcut lumină şi un înalt prelat a anunţat: Habemus papam. A ieşit apoi în balcon un bărbat vârstnic, înalt, cu ochelari. A zâmbit şi a salutat mulţimea de la picioarele sale. Apoi, câteva clipe, pe fondul aclamaţiilor, a privit trist, fără surâs, către oameni. Camerele de luat vederi îl filmau de aproape. Papa privea fix, îngândurat ca şi cum o povară uriaşă apăsa deja pe umerii lui.pesurse.ro

Şi a făcut ceea ce nimeni se pare că n-a mai făcut până acum din acel balcon, cel mai înalt al Bisericii. S-a rugat pentru predecesorul său Benedict şi a cerut binecuvântarea mulţimii, înainte de a o dărui pe cea papală Urbi et orbi. S-a plecat pe balustrada balconului, a închis ochii şi s-a recules alături de mulţimea înfiorată, redusă la tăcere. A spus Tatăl nostru într-un glas cu miile de semeni care l-au aşteptat. In ochii oamenilor erau lacrimi. Unii îi ţineau plecaţi, alţii însă priveau către Francisc cu spaimă, neîndrăznind, dar vrând din toată inima să creadă că omul acela se ruga cu ei, pentru ei şi pentru el.

In balconul Vaticanului nu a ieşit un prinţ la Bisericii care să facă semnul binecuvântării distant, ca din ceruri. A ieşit un om care se temea, care se ruga, care era lângă oameni. Şi în piepturile celor care stăteau de atâtea ceasuri în ploaie a renăscut speranţa.

Habemus papam!