„Când eram sufler la teatru, acu vreo patruzeci de ani, damele aveau obicei să-mi zică „Iancule”, ba, unele, chiar „mă Iancule” — nici un respect! Apoi, au mai trecut așa cam douăzeci de ani, îmi ziceau „domnule Iancule”. Când am ajuns director, îmi ziceau „stimate domnule director…” Acu, după alți vreo douăzeci, toate — adică toate câte-mi mai sunt prietine — din „nene Iancule” nu vor să mai mă scoată.

Toată lumea în serviciu public înaintează — numai eu, din zece-n zece ani, regulat, degradat! De la „mă” de odinioară (uneori chiar cu ghionturi și fel de fel de alte maltratări… odată o prietină a mers cu îndrăzneala până chiar să-mi tragă palme, și, pe onoare, degeaba… cine știe ce i se păruse!) cum zic: de la „mă” de odinioară, am ajuns acum la „nene” — și totdeuna cu mult respect.

Firește că asta nu-mi convine, fiindcă eu n-am fost în viața mea mândru, să țiu atâta la respectul prietenelor… Dar, în sfârșit! așa e lumea noastră, n-ai ce-i face! dacă nu se poate altceva decât respect, trebuie să ne mulțumim și cu atâta — cu respect! Tot e bine; încai nu mai căpătăm palme — lucru care, putem zice, nu e frumos de loc; cu toate că… nu face mare rău, dacă ne putem exprima așa.” (I.L.Caragiale)