Miercuri, 15 august 2012. Adormirea Maicii Domnului – Sfânta Mărie Mare. Biserica plină. Nu se aude decât glasul preotului cântând și, uneori, sunetul metalic pe care îl face lanțul cădelniței. Mirosul de tămâie se amestecă în aer cu fumul lumânărilor. Femeile privesc în jos, cu gândul aiurea, la durerea Sfintei Fecioare sau, mai aproape, la necazurile lor cu copiii, cu bărbatul, cu părinții bătrâni și bolnavi. Fiecare dintre ele simte că se identifică într-un fel sau altul cu suferința Născătoarei.

Afară e soare, dar Slavă Domnului!, un soare îmblânzit. Puțin de tot, în lumină, în adierile de vânt, în mirosul aerului se insinuează toamna. Dar foarte puțin.  După slujbă, pot să stea la masă în curte, să cinstească așa cum se cuvine marea sărbătoare. Și aniversarea proprie, pentru că multe sunt Măriile satului!

Deodată, în reculegerea și împăcarea clipei, se simte o mișcare nefirească. Un murmur cuprinde mulțimea și flacăra lumânărilor capătă tremur. Un bărbat, împins afară de păcatul tutunului, se întorsese cu o veste: de la biserică, lumea să meargă la Primărie că a venit Procuratura. Un cuvânt greu, de spaimă, cu încărcătura încă necurățată de întunecimile sensurilor vechi, ca o drojdie, căpătate în comunism. Procuratura la ei în sat?! De ce? Bărbatul explică în șoaptă: pentru când au votat. Cică au votat mai mulți oameni decât are satul. Și unii au primit bani pentru vot. Iar primarul ar fi băgat și el niște voturi în urne, le avea în magazia școlii, în sacoșa aia de rafie cam ferfenițită cu care a intrat vicele prin spate, când l-au văzut alde Caragață. Dar și ăia proști! Se gândeau că o fi adus iar tain pentru porcii de-i crește pe ascuns în fundul curții de la casa memorială.

Preotul  își face slujba înainte, dar glasul parcă i-a mai scăzut. Cântă cu gândul în altă parte. A auzit șoaptele de la baba Niculina, că ea, când vorbește încet, o aude și satul vecin şi acum se gândeşte. Seara, după vot, fusese acasă la primar, ăsta noul, că ăla vechi era la București, operat de fiere că a pierdut primăria și atât i-a fost!  Primarul ăsta nou care e de fapt vechi de când lumea, de dinainte de ‘89, adică e fostul președinte de CAP-eu, nu mai putea de bucurie că a câștigat din nou Primăria şi jurase s-o păstreze cu orice chip. Ăia 4 ani în care stătuse pe afară îl îmbolnăviseră şi pe el, şi tot de fiere. Așa că seara îi chemase la el pe preot, pe directorul școlii și pe șeful de post, venit în civil. Preotul îşi aminti că fusese prima dată când îl vedea pe Cornel a lu’ Florea Clopotarul (așa îl chema în sat pe domnul șef de post!) cu altfel de pantaloni și cu tricou, de nu-l recunoscuse. Acum îl frământă o întrebare, singura care mai răzbate printre temeri: să meargă cu odăjdiile la Primărie sau să le lase în altar?! Mai bine să le ia, că fac altă impresie.

In față, chiar în primul rând, nea Tănase Caprăroşie privește țintă la icoana Mântuitorului fără s-o vadă. In mintea lui s-a făcut un mare gol. După câteva minute, tresare ca trezit din somn. Scoate cu greutate o batistă mototolită din buzunar și se șterge, nici el nu știe de ce, la nas. Avea în casa de la față, sub așternuturi, o hârtie de două milioane, o avere. I-o dăduse vicele, seara, după vot, la cârciumă, pentru că se ținuse de cuvânt, adică scosese o sacoșă de rafie din magazia școlii și vărsase hârtiile din ea peste mormanul scos din urne. Președintele secției, dom’profesor Ghimpu, era la wc, iar adjunctul lui, Marin a lu’ Mucea, se făcea că nu e atent: citea de zor un afiș pe holul de la intrare. Un gând îl seca acum la ficați: de ce mama dracului (Doamne, iartă-mă!) a doua zi nu se mai dusese la vecinul lui din spate, ăsta a lu’ Cotigă, să mai ia banii de-i ceruse împrumut. Ba îi mai și trimisese vorbă prin ţaţa Fana că nu mai are nevoie, mersi! Nu s-o întreba ăla tocma’ acu de ce n-a mai avut nevoie, că doar îl știa amărât, fără bani de pâine și cu scroafa guițând de foame în coșar?!

Ţaţa Fana era mai în spate, dar nu-i ardea de nea Tănase. Plângea în colțul basmalei cu o disperare suspectă, care numai pentru suferința Maicii Precista nu părea să fie. Și nici nu era! Ţaţa Fana plângea de frică. Cu o zi înainte de votare, venise la poarta ei asta a lu’ Plăcintaru, Voica, de e iar secretară la Primărie. A adus-o înapoi primarul ăsta nou, care e de fapt ăl vechi. Ea a fost ajutoarea lui mereu, femeie în toată firea, cu putere și cu bani, Voica asta. O știa pe mă-sa de când se măritase cu Plăcintaru, că la ea în casă fusese pețitul. Și Voica i-a zis că, dacă votează cum îi spune ea, îi dă o găină. Și niscaiva ulei. Și vreo două sute de mii, că n-avea bani de lumină și se plânsese mă-sii, văduvei Placintarului, de’! A votat cum i-a spus, cu toate că n-avusese de gând să se ducă. Abia după aceea a văzut că găina era un pui d’ăl nenorocit, de Alimentară și kilul de ulei – subţire ca apa limpede! Da’ cu banii plătise curentul. Dacă o întreabă cineva de unde a avut bani de curent, ce spune?!

Slujba merge înainte, mai încet și mai slab. Părintele parcă și-a pierdut harul, așa e de dus! Coana preoteasă a dispărut din mulțime, s-a dus la contabila școlii, că aia mai are câte o factură în alb. Ii trebuie urgent un document care să dovedească cum că acoperișul ăl nou de la casă e plătit cu cinci luni în urmă, nu cu două. Cu cinci luni în urmă mai merge, că se cununase sor’sa în alt sat și puteau să spună că au luat bani cu împrumut din la darul de nuntă! Altminteri cum să dovedească de unde au avut banii de i-a primit părintele de la primar contra registrului cu morți?!

Soarele luminează frumos satul, scăldându-l în razelele lui care scot parcă tot praful la vedere, dar mai ales pe ăla de prin colțuri! La ieșirea din biserică, Cornel a lu’ Florea Clopotarul, revenit la uniforma azurie, dar cam tras la față, îi îndeamnă pe oameni: “Haideți, mai iute! Toată lumea la Primărie, să-și recunoască semnătura de pe lista de vot. Să aveți și buletinele. Hai, că domnii procurori așteaptă!”

Lumânările s-au stins. Icoanele, rămase singure, privesc la golul din biserică. Un sâmbure de tămâie mocnește încă în cădelniță, uitat de părintele și de dascăl în graba lor. Fumul lui înmiresmează aerul care căpătase adineauri un iz de transpirație. Maica Domnului, în icoana împodobită, are privirea în jos. Fiul Ei, dimpotrivă, înalță spre ceruri ochi rugători: ”Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”