Dacă o vedeam pe stradă, aş fi ezitat, cu respect, înainte să trec pe lângă părul ei alb, pieptănat ca al reginei Elisabeta a Marii Britanii şi la fel de alb. Era o doamnă în vârstă, îmbrăcată în negru. E drept, două nuanţe de negru – una mai deschisă la fustă şi alta mai inchisă la bluza – maiou. Pe umăr îşi ţinea poşeta, o poşetă oarecum modernă pentru vârsta ei, fără să pară nepotrivită însă.  Stătea pe trotuar, alături de alţi privitori. Fusese o doamnă drăguţă şi era încă, chipul păstrase fineţea trăsăturilor şi, în cele două dungi verticale care străjuiau gura, mai ezitau urmele zâmbetului care i se încrustase pe faţă după atâtea decenii de utilizare. Văzând-o, mă gândeam chiar ce aer britanic are, ce parfum aristocratic degajă faptura ei sexagenară şi cât de puţin noroc i-a lipsit ca să se nască la locul ei, adică sub cerul gri al Londrei.

Pe şosea trecea o tânără. Purta un tricou alb, blugi sumetecaţi la gleznă şi opincuţe. Era blondă, cu părul tăiat scurt şi părea preocupată de o inscripţie făcută cu creta pe carosabil. Dealtfel, se oprise la un moment dat şi făcuse câteva fotografii cu aparatul pe care-l avea la gât. Acum se întorcea cu gândul aiurea şi privirea rătăcind fără ţintă.

Deodată, doamna cu aer britanic s-a despins de lângă perete şi s-a îndreptat, în aprobarea companionilor ei, de tânăra blondă. Părea că vrea să-i ţină calea, s-o oprească. Când a fost suficient de aproape cât să fie bine auzită şi de trecătoare, dar şi de cei de pe trotuar, sosia reginei britanice a glăsuit: „Te-a trimis tat’tu?! Nu ţi-e ruşine, scoafă ce eşti?! Ordinaro!”

Tânăra blondă era Ioana Băsescu. Doamna vârstnică votase DA la referendum şi acum făcea o plimbare la vila Dante, răspunzând astfel graţios invitaţiei dlui Victor Ponta, primul ministru al României. Era 29 iulie 2012, la Bucureşti. Soarele ardea nemilos.