Intotdeauna am considerat presa o putere. A patra putere în stat. O putere cu care, dacă știi ce să faci, poți construi o țara sau poţi migăli filigranul unei bijuterii. Ca și cum ai folosi un braț robotic de mare forță, dar și de mare finețe.

Ieri, 3 iulie 2012, pe prima pagină a unuia dintre cotidianele mari ale “eternei și fascinantei Românii” a apărut materialul Foști prim miniștri ai României deținuți politic. Ca orice material de presă făcut conştiincios, este însoțit de 6 fotografii ale următorilor: Iuliu Maniu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Ion Gigurtu, Generalul Arthur Văitoianu și Adrian Năstase.

Iuliu Maniu. “Bărbatul care a întruchipat ani de-a rândul nădejdile, năzuinţele, voinţa de rezistenţă şi credinţa în izbândă a neamului său”(Grigore Gafencu).

Nepot al lui Simion Bărnuțiu. Unul dintre artizanii Marii Uniri, guvernator al Transilvaniei. Opozant al lui Ion Antonescu, al lui Petru Groza, a tot ce înseamnă încălcarea legilor democrației. In noiembrie 1946 câștiga în fruntea PNȚ  alegerile cu rezultate fără dubiu, falsificate de comuniști. La 14 iulie 1947, un grup de țărăniști de frunte cade în capcana de la Tămădău. Mai precis, aceştia dau curs unei oferte de a părăsi țara și sunt arestați la aerodrom. Era metoda prin care Partidul Comunist desființa PNȚ umplându-l de rușine. Iuliu Maniu este acuzat de trădare, iar prin sentința din noiembrie 1947 este condamnat la închisoare pe viață și trimis la penitenciarul Galați. In 1951 este transferat la Sighet unde nu rezistă decât până la 5 februarie 1953 când se stinge. Ia cu el ultima licărire de speranță a românilor. In închisoare, apropiindu-se de 80 de ani, paralizat, Iuliu Maniu “suscita […] același climat de noblețe moralムîn care toatムviața se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune, la acest bătrân care preferase sムmoarăƒîn închisoare, decât să fie Președintele Consiliului de Miniștri, care sムgireze, el, democratul de o viaţă întreagă, un regim de sclavie.” Aşa își amintește despre el Nicolae Carandino. Tot el ne spune că în ultimele ore de agonie, episcopul și viitorul cardinal Alexandru Todea, deţinut și măturător al culoarelor închisorii, a reușit să-i oficieze, prin ușa celulei, taina euharistiei. Maniu a fost îngropat noaptea în locul numit Cimitirul săracilor, undeva pe lângă calea ferată. Nu se cunoaște cu precizie locul. Se spune că, având în magazie un sicriu mai mic decât statura lui Maniu, gardienii i-au rupt picioarele ca să încapă.

Gheorghe Tătărăscu. „ Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești” îi spunea diplomatului Raoul Bossy în 1943. Om politic liberal, simpatizat de Ion I C Bratianu, a fost unul dintre liderii tinerilor liberali. Nu a crezut in sprijinul aliatilor. Carieră marcată de ghinion: prim ministru al lui Carol al doilea, deci antipatizat, ministru in guvernul Groza – deci antipatizat. Avea câteva idei în care a crezut cu tărie până la capăt: că lupţi mai bine din interior şi că oamenii politici ar trebui sa fie uniţi ca să poate învinge Partidul Comunist. A fost conducătorul delegaţiei României la Conferinţa de pace de la Paris şi a spus: „ Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început…El lichidează un război pierdut… și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă…” Pe când se afla în fruntea delegației în capitala Franţei, Gheorghe Tătărăscu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului, a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „ Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Yalta, Occidentul ne-a predat rușilor. Conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei […] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”. Când rolul sau s-a incheiat, a fost arestat şi trimis la Sighet. Stă acolo până în decembrie, când este adus în arestul Securităţii de la Bucureşti. Aici se derulează anchetele în urma cărora trebuia să fie martorul acuzării în procesul Pătrăşcanu. Tătărăscu nu a fost judecat şi nici condamnat oficial pentru ceva. A rămas însă închis şi anchetat, deşi bolnav, până când a dat declaraţia aşteptată de Gheorghiu Dej, necesară pentru compromiterea definitivă a tot ceea ce însemna ultima urmă de democraţie şi liberalism. Până la capăt, Gheorghe Tătărăscu a încercat să menţină un echilibrui între ceea ce ştia el că înseamnă viaţa publică şi ceea ce încercau să impună tovarăşii. S-a sfârşit spunându-i fiicei, Sanda Tătărăscu Negropontes: “ Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.

Constantin Argetoianu. Despre el am scris în materialul „Din vina lui Argetoianu”.

Ion Gigurtu. Urmaș al unei vechi familii oltene, unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din perioada interbelică. A fost prim ministru între 4 iulie-4 septembrie 1940. A fost membru al unui singur partid- Frontul Renașterii Naționale al lui Carol al II-lea, deși le-a sponsorizat pe toate de-a lungul vremii. Cu orientare pro-fascistă clară, Gigurtu a devenit premier din dorința regelui de a tempera elanul cu care Germania satisfăcea revendicările teritoriale ale Ungariei. Cu toate acestea, sub mandatul său s-au pierdut nord-estul Transilvaniei și Cadrilaterul. De asemenea, tot Gigurtu este cel care anunță retragerea României din Societatea Națiunilor și semnează acordul prin care România pune la dispoziţia Germaniei și aliaților ei surplusul de cereale de care dispunea. In timpul Cabinetului său,  Parlamentul a fost suspendat, membrii și simpatizanții comuniști au fost arestați, iar grevele au fost intrerzise. Sigur, Occidentul avea alte planuri, motiv pentru care aceste eforturi au fost inutile. Cum era de așteptat, Gigurtu a fost arestat de comuniști în mai multe rânduri în perioada 1944-1950. In ‘50 însă este arestat împreună cu soţia sa și dus la Sighet unde stă 6 ani fără a fi judecat. In 1956, în urma unei simulări numită proces, este condamnat la 15 ani de temniță grea. Moare după numai 3 ani.

Generalul Arthur Văitoianu. Militar de carieră, s-a distins prin numeroase fapte de arme. Liberal prin credință și om de mare echilibru, a făcut parte dintre cei pe care regele Ferdinand i-a ales pentru a hotărî soarta prințului Carol, dezertor și refugiat la Odessa pentru o aventură amoroasă soldată cu o căsătorie morganatică. Mai târziu va fi și consilier al regelui Carol al doilea care dorea pe cineva ca țap ispășitor pentru numeroasele lui derapaje. In anul 1947, la 83 de ani, este arestat și închis la Sighet unde stă 8 ani. La un an după eliberare, când împlinea 92 de ani, generalul moare. Rămășițele lui sunt depuse în Mausoleul de la Mărășești alături de osemintele mareșalului Alexandru Averescu.

Adrian Năstase. Deţinut de drept comun. Acuzat de faptul ca şi-a finanţat ilegal campania din 2004. Oaia roşie a listei.

Intotdeauna am considerat presa o putere. A patra putere în stat. O putere cu care, dacă ştii ce să faci, poţi construi o ţară sau poţi migăli filigranul unei bijuterii. Sau, iată, poţi scuipa cu elan şi precizie pe istorie.