Tache – aproape ministru

Iordache Brânzovenescu – O scrisoare pierdută

În ultimii ani am tot revăzut cu plăcere, cu drag chiar, două filme: Buletin de București și Căsătorie cu repetiție. Două filme fără pretenții, dar cu o mare doză de umor nevinovat și patriarhal. Emană amândouă parfumul unor vremuri pe care le-am trăit la o vârstă când nu știam încă să condamn pentru că răul mi se părea firesc, iar lipsa de orizont – un orizont în sine.Chipul lui Mircea Diaconu de băiat bun, cinstit, imprevizibil între limitele bunului simț, cu onoare de fiu de general, student la medicină veterinară care muncește ca taximetrist ca să se întrețină şi care face sport de performanță cu talent mi s-a impregnat pentru totdeauna pe memorie. Pentru mine, Mircea Diaconu a rămas mereu tânărul Petrescu, partenerul  lui Catrinel Dumitrescu și al Dragăi Olteanu.A fost în seria ”ardelenilor” acel Romulus Brad, Romică- băiatul bun, cuminte, ascultător, supus,  urmându-și fratele mai mare din creierii Carpaţilor în America în căutarea fratelui mijlociu.

A mai fost și un Brânzovenescu de excepție. Imaginea lui cu pălăria îndesată pe urechi, dublând pe Dem Rădulescu în lașitate și demagogie, dar impunând propria ezitare peltică nu e de uitat și nu face decât să întărească impresia de personaj pozitiv, profund simpatic.

Au urmat, imediat dupa revolutie, apariţiile din Asfalt Tango şi Filantropica– aceeaşi idee: un idealist rănit, încăpăţânându-se să creadă în idealuri, în puritatea oamenilor, în tăria dragostei. A urmat Ticăloșii, un film excelent în care Mircea Diaconu nu se dezminte, rămâne același actor mare, același actor înzestrat peste prestația căruia nu se poate trece cu una, cu două.

Deodată însă m-am întâlnit cu Mircea Diaconu într-o altă ipostază și anume aceea de… om politic. Greu de asociat cele două imagini, foarte greu. Mircea Diaconu nu mai era nici Radu Petrescu, nici Brânzovenescu, nici doctorul famelic și ambițios din Mere roșii– neuitatul dr. Irod, nici Romică din Poplaca. Era un parlamentar al României, cu opinii spuse la mitinguri. Pășise de pe scena teatrului pe scena luptei politice și combătea! Numai chipul era al lui Mircea Diaconu. În rest, aveam de-a face cu un cetățean bătându-se  să parvină într-o lume căreia nu credeam vreodată că i-ar putea aparţine altfel decât prin rolurile jucate. Mă întrebam- ce e cu omul ăsta?! Doar a jucat în Ticăloșii, nu e străin de lumea pe care a satirizat-o, cum poate…?!  Îl vedeam la televizor, pe la diverse talk show-uri, dar nu-l ascultam până la capăt. Simpla lui prezență în studio transforma pentru mine emisiunea respectivă în piesă de teatru.

Am aflat însă că, director fiind al Teatrului Nottara îşi făcuse nevasta regizor printr-un concurs mimat, că era suspectat de incompatibilitate, că…numai cu personajele lui nu semăna. Sau poate semăna cu Tache, groparul care toată viaţa lui muncise pentru un vis – un loc de veci in centrul cimitirului unde lucrase!

La un moment dat, visul aproape s-a implinit – a fost desemnat ministru al Culturii. A depus şi jurământul la Cotroceni, mai precis s-a aflat implicat in celebra situaţie hilară în care microbuzul care transporta proaspătul guvern fusese tras pe dreapta, iar pasagerii controlaţi cu zel  în chiar curtea Palatului Prezidenţial.

Apoi, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat verdictul- incompatibilitate. Mircea Diaconu nu poate fi ministru. Nici senator. Şi nu va mai putea ocupa nicio funcţie publică trei ani de acum înainte. De ce ? De multe! Printre altele, a plătit drepturi de autor lui Chopin!

Mircea Diaconu nu mai e ministru. Mircea Diaconu nu mai e parlamentar. Mircea Diaconu nu mai e nici directorul Teatrului Nottara. Ce mai e Mircea Diaconu? Un actor.

Un gând despre “Tache – aproape ministru

Comentariile sunt închise.