Situaţia creată azi noapte, 20 iunie, este halucinantă. Cum halucinantă pare a fi fost întreaga zi când mă gândesc la ea astăzi, de la distanţa celor 24 de ore năucitoare.

Faptul că fost condamnat Adrian Năstase în dosarul Trofeul calităţii a împărţit agora în două: cei care se bucurau făţiş şi scepticii. Mă rog, aşa şi trebuie, nimic de comentat. Oricum, toată lumea era cu ochii pe diversele plagiate şi cu atenţia-n…Bruxelles, ca să zic aşa.

Dupa sentinţă însă, a început nebunia. Televiziunile, care nu se mai jenează demult de nimic, şi-au trimis echipele pe teren şi au împărţit, grijulii, ecranele între poarta casei din Zambaccian şi poarta Poliţiei. Estimp, telespectatorii se uitau ca la …poarta nouă ascultând presupuneri, opinii, fraze agitate smulse din gâtlejuri sufocate de bucuria spectacolului ce sta să înceapă.

Aşezaţi care pe canapele, care pe fotolii, care direct pe covor din pricina căldurii, românii aşteptau să se dăşchiză (sic!)  porţile cu pricina în ordinea următoare:  prima – ca să iasă, preferabil  încătuşat şi cu fruntea în jos, eventual cu vreo geacă în cap, “peştele cel mare”- unul dintre foştii premieri ai României condamnat defintiv  la închisoare cu executare.  A doua, ca să intre în trombă duba care urma să-l transporte pe sus-numitul  la penitenciarul de maximă siguranţă.

Românii, năduşiţi, s-ar fi culcat liniştiţi imediat după închiderea automată a celei de-a doua porţi.

Numai că – ghinion! Doar o poartă a fost activă – cea pe care omul a fost scos cu o ambulanță. Încercase să se sinucidă.

Câteva zeci de minute s-a făcut linişte. Au tăcut până și vorbeţii de fiecare seară, cei care nu tac pentru că suferă de boala incurabilă a netăcutului. În România s-a făcut tăcere. Mințile încercau să priceapă şi aproape că se auzea învălmăşeala gândurilor.

“Adică, cum?! Ce-a făcut?! A încercat să se sinucidă?! Păi, de ce?! Cine, mă, Năstase?!”  În mintea nimănui nu încăpea această idee.” Deci, cum ar veni, au intrat poliţiştii ăia doi, au stat ce-au stat (cam mult, ce mama naibii fac, frate, că mâine mă scol dimineață!?) și deodată, când să …apare bomba! Cu ăia în casă?!˜ Ai, lasă-mă! Fantastic, domnule! Da’ oare de ce?! “

Întrebarea care a redus România la tăcere. De ce? Până la urmă, ce mare lucru?! Îl urcau în dubă, cu mâinile la spate, îl depuneau la mititica și basta. Oricum, la anii lui nu făcea toată pedeapsa, făcea numai vreo 8 luni din doi ani.

“Ce chestie, frate! Adevărul e că mie niciodată nu mi-a plăcut individul asta! Atâta satisfacție voiam și eu: să-l văd în cătușe. După aia, treaba lui. Nici nu mă mai interesează. Și când colo, se împușcă! Simțeam eu că e un ciudat! Măcar n-a murit, știam un lucru, aşa…”

De ce a făcut asta fostul premier, ministru de externe şi şef al deputaţilor? De frică. O frică paralizantă, o spaimă cumplită cum numai  întâlnirea cu realitatea crudă deasupra căreia te-ai crezut mereu îți poate da. În mintea acestui om încărunțit între tablouri neprețuite și cărți greu de evaluat, care a respirat toată viața lui aerul încăperilor protejate până și de parfumul  teilor s-au învălmășit, probabil, imagini crunte: ferestruici cu gratii, culoare iluminate artificial, tinete (oroare!), paturi de fier, colegi de celulă din cele mai de jos medii sociale și umane, vorbitorul… Sigur, e o realitate construită de el, e mai degrabă ceea ce își imagina el că este realitatea. Dar toate acestea la un loc au fost prea mult. În acele ore în care o liotă de copii, isterizați de telefoanele din redacție, îi vânau ferestrele și se uitau disperați prin fantele porții sau chiar pe sub poartă, mintea lui căuta o soluție: cum să facă să scape de asta?! Probabil că au fost necesare câteva ore numai ca să priceapă că ceea ce i se întâmplă este adevărat.  Stăruia în negare. Nu se poate! Nu lui! Nu acum!

Un avocat susţinea că i-a vorbit după pronunţarea sentinței și că era calm. Normal că era calm. Nu accepta. Tot ce i se spunea, tot ce vedea i se părea din alt film. Apoi a urmat apariția la poartă a celor doi polițiști, sunatul insistent, intrarea. Nu m-ar mira să aflu că, la ușă, i-a întrebat politicos ce doresc de la el. Omul și juristul Adrian Năstase a primit și a citit un mandat de reținere emis pe numele lui. Abia atunci probabil a înțeles că nu e glumă, că nu e film, că nu e farsă. Că trebuie să iasă din casă și să meargă la poliție, atunci, în plină noapte, pentru că așa îi cer oamenii legii. Pentru prima dată, omul care ani de zile a făcut legi într-o țară, a fost forţat să înțeleagă că trebuie să se și supună acelor legi. Incredibil! Păi, legile fuseseră făcute pentru mulțime, pentru norod, nu pentru legiuitori.

Scenariul halucinant a continuat. În imprejurări incerte, fostul Președinte al  Camerei    s-a dus într-o altă încăpere să ia niște cărți. Și a încercat să se sinucidă.  Trăgând un glonte, undeva, în zona superioară a corpului, anapoda. Să fi tremurat atât de tare mâna care ucidea dintr-un foc și fără ezitare la celebrele vânători televizate?!

Nu mai contează. Am așteptat, ca orice român terorizat televizionistic, un final de factura următoare: Adrian Năstase ieșind pe poarta locuinței demn, calm, drept, decent, însoțit aproape firesc de cei doi polițiști, ca un om care toată viața lui a fost escortat. Omul să se oprească o clipă și să spună copiilor îmbulziți la poarta lui cu camere și microfoane că se duce să împlinească o sentință și să ispășească o pedeapsă. Ca un jurist care știe să respecte legea și ca un autor de legi. Fără judecăți de valoare, fără victimizări, fără declarații stupide. Ca un intelectual sexagenar înțelepţit de vârstă şi de cărţi. Poate ironizând, că are simțul umorului, faptul că el a înființat DNA-ul care l-a acuzat.

Pe scurt, am așteptat să văd un “mandarin valah” și am văzut un levantin încărunțit în spaimă. Cu fularul Burberry înnodat grijuliu peste rana de la gât.