Sute de primaveri si inca una…

Ploua in curtea manastirii Stavropoleos…Ploua domol, fara vlaga, fara curaj…Ploua impersonal…

Pasesc in biserica inghetata si tac. Ce altceva pot sa fac?! Inauntru nu e nimeni. Dintr-un colt, o icoana straveche ma priveste cu ochii ei bizantini. Ridic privirea catre bolta, mangai cu ochii zidurile reci, cenusii, care au inchis in ele pentru totdeauna micimea si durerea rugaciunii a randuri de suflete. In spatele meu se aude vag sunet de pasi. O silueta intunecata trece pe langa mine si ingenuncheaza in fata unei icoane. Suntem doua Creatii care se supun tacerii si linistii.

Lacasul acesta s-a ridicat la 1724 ca biserica de han si este ctitorie a arhimandritului grec Ioanichie Stratonikeas. Incerc sa-mi imaginez hanul si larma care o inconjurau si nu pot. Poate de aceea nici nu mai sunt: au pierit strivite de maretia acestei micute biserici…Pentru ca este micuta biserica acelui grec pripasit in Bucurestiul calcat inca de haiduci. Dar asa, mica, a pastrat in jurul ei atata spirit incat e acum asezamant, un fel de nucleu de spiritualitate intr-o capitala al carei ritm nu mai permite intoarcerea la primordialitate. Asezamantul cuprinde o biblioteca si o trapeza care inchide cu grija o colectie de vechi obiecte de cult, recuperate de la bisericile daramate de comunisti de-a lungul vremii.

Dar sa revenim la biserica despre care arhitectii sustin la unison ca reprezinta cu excelenta arta brancoveneasca tarzie. Cutremurele cele mari, de la 1802 si, apoi, 1838 au fost cat pe ce s-o doboare. Dealtfel, turla de deasupra naosului nici nu a rezistat. Dar suntem in 2007 si ma aflu in cea mai veche cladire din Bucuresti ramasa in picioare! In 1900, Ion Mincu incepe renovarea la care lucreaza cu toata forta geniului sau architectonic pana la stingerea lui, in 1912. Lui i se datoreaza si planurile incredibilei curti interioare, desi timpul, care nu mai avea rabdare cu el, nu i-a permis sa le vada finalizate.

Ma uit in jur, la braul de sus al bisericii. Nici un sfant nu are chip! Nici unul. Numai icoanele. E cumplit. Toate imaginile reprezinta trupuri cu fete ovale si sterse. Se va reface pictura, dar, pana atunci, sfintii de la Stavropoleos n-au chip. E poate un exercitiu de credinta. Cine-i cunoaste, le poate aseza, in minte, imaginea deasupra umerilor. Eu nu-i cunosc. Eu nu cunosc acolo decat un chip care ma priveste dintr-o icoana si e de ajuns ca sa ma faca sa ma simt acasa.

Aud ca aici se deruleaza tacut o viata harnica de creatie si refacere. O comunitate de numai 5 calugarite restaureaza carti, vesminte si icoane, face traduceri, lucreaza pe computer pentru editarea de muzica veche si informatizarea bibliotecii. Suna ironic- se lucreaza pe calculator, aici, in preajma celor mai vechi ziduri din Bucuresti…Ce poate demonstra mai simplu si mai frumos forta incredibila cu care aceasta bisericuta a Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil a sfidat veacurile ?!

Am iesit din manastire, am coborat treptele severe ale cerdacului catre stanga. Pe langa mine luneca ireala aceeasi silueta indoliata purtandu-si tacerea catre incaperile care inconjoara curticica. Isi strange sutana la piept si ridica ochii spre mine o clipa. E o fata. O tanara cu chipul rotund strans fara mila de basmaua neagra. O frantura de secunda, privirea ma fixeaza si ochii se lumineaza a zambet intrebator: “ce cauti aici, departe de viata ?!” M-am oprit, fara sa vreau, fara sa stiu…Ce caut acolo?! Umbra care ma urmase si-a continuat drumul, cu fruntea plecata, parca rusinata de o prea mare indrazneala…Am venit pentru ca trebuia sa vin, pentru ca firul efemer al pasilor mei sa se impleteasca si el in fluviul de pasi care a strabatut aproape trei veacuri curtea celei mai vechi si mai tacute manastiri din Bucuresti. Am venit pentru ca gandul meu sa se alature nenumaratelor ganduri care s-au oprit ori s-au imprastiat aici, alungate de tacerea maiestuoasa a pietrei…

Ploua…Miroase a primavara ce nu ezita sa vina, sfidand cu seva ei imbatabila incruntarea de gheata a lacasului ortodox. Inmuguresc copacii si, printre dalele cenusii, tremura fire de iarba. Daca aceasta e zadarnicie, inseamna ca viata insasi e zadarnicie. Dar El nu a creat desertaciune…Noi facem din creatia Lui desertaciune, pentru ca nu stim s-o primim, pentru ca n-o meritam, pentru ca o supunem bietei noastre judecati marunte cand n-ar trebui decat s-o traim, simplu…

Am inteles acolo, la Stavropoleos: El ne-a mai dat o primavara…O vom ucide, ignorand-o?! Ce bine ar fi fost sa ne pricepem s-o traim…pur si simplu…