Exista locuri in Bucuresti unde timpul s-a oprit. Anotimpurile trec impasibil, intr-o succesiune care nu schimba mai nimic, secole la rand. Bucurestenii grabesc indiferenti pe langa ele, provincialii vin in diverse pelerinaje prilejuite de cine stie ce zile aniversare sau, pur si simplu, dintr-o nevoie omeneasca si din ce in ce mai rara, de romantism.

Un asemenea loc este cimitirul Bellu. Prin portile lui vechi, strajuite candva de un imens vitraliu din care priveste chipul lui Isus aurit de razele zilei se intra in istorie. Este de ajuns un pas pe aleea centrala si timpul incremeneste. Nici un glas nu se ridica, intimidat, nici un raset nu indrazneste sa tulbure nu pacea celor dusi, ci veacurile de istorie romaneasca. In Bellu nu mai exista nimic macabru- exista amintiri si tacere.

Intinzandu-se initial pe 17 hectare (ajunse acum la 28), cimitirul s-a infiintat pe un teren donat de baronul Barbu Bellu, descendent al uneia dintre cele mai bogate familii ale Tarii Romanesti. Lucrarile de amenajare incep la sfarsitul anului 1852 si se termina la 1858 sub supravegherea atenta a initiatorului lor- C.A. Rosetti. Dealtfel, Rosetti apare in arhive si ca prim concesionar al unui loc de veci unde, la 1859, isi inmormanteaza fiica. Astazi, undeva foarte aproape de cunoscuta alee a scriitorilor, se mai vede locul Rosettestilor, un spatiu neted, imprejmuit ca o curte, in care se afla busturile mancate de vreme ale celor doi soti.

Cine urmeaza, profan, grupurile de vizitatori va ajunge neintarziat la scriitori. Mormantul lui Eminescu este loc de pelerinaj. Niciodata nu lipsesc florile, totdeauna prisosesc lumanarile-toate aduse, mai sigur, pentru un vers decat pentru un om care a trait candva. Monumentul a fost ridicat prin cheta de junimistii lui Titu Maiorescu si chipul de bronz din medalion este copie a mastii mortuare a poetului Asa a crezut Miorescu ca e bine sa faca, ignorand, de dragul adevarului final, frumusetea chipului din tinerete al poetului.

Se afla, concentrata in spatiul a doua alei din Bellu, esenta Istoriei Literaturii Romane a lui Calinescu. Nu stii unde sa te opresti, nu mai stii la cine ai venit. Langa Eminescu si in jurul lui sunt Caragiale si Cosbuc, Sadoveanu, Nichita Stanescu, Marin Preda, Liviu Rebreanu si, la cativa pasi, Nicolae Labis si Alexandru Macedonski. Numai Octavian Goga lipseste. El odihneste la Ciucea, exclus dintre scriitori si inca neinclus printre oamenii politici! De mirare ca nu se aud versuri, ca nu povestesc monumentele, ca nu glasuieste troita de lemn a lui Nichita lucrata de mesterii ardeleni si adusa intr-o singura noapte de amicii poetului, in plina iarna…Nu lipseste nimic din tot ceea ce inveti din manualul de literatura, nici macar teiul care creste la capul Poetului…Si, peste toate, autoritara, linistea…

Langa scriitori apare, crancen prin expresivitate, monumentul Poroineanu: o superba femeie tanara, intinsa pe patul de moarte deasupra mainii careia se inclina, incremenit intr-o durere eterna, un barbat. Imens, nepasator la micile noastre amaraciuni, grupul statuar in marime naturala are legenda lui. Sunt doi frati care au trait o poveste de dragoste uluitoare pana la momentul cand au aflat ca au acelasi sange. Iubire si moarte- drama cumplita a doi oameni care infrunta veacurile prin mana sculptorului Raffaello Romanelli. Si aici sunt intotdeauna lumanari- este mormantul iubirii blestemate care inspaimanta si uimeste.

Undeva, departe, spre marginea cimitirului, aurita de razele unui soare ciudat care parca se joaca, apare silueta eleganta a unei femei tinere. Frumoasa si vie inca, Doamna cu umbrela cum ii spun obisnuitii locului, exercita o bizara atractie. Reprodusa in cele mai mici detalii, de la cutele bluzei pana la arcuirea sprancenei, femeia aceasta starneste porniri omenesti: sunt oameni care mangaie obrazul oval unde marmura este slefuita pana la a capata finetea pielii. Nicaieri pe suprafata monumentului piatra nu este altfel decat aspra la pipait. Pe chip insa, mana aceluiasi Romanelli a pastrat netezimea si finetea vietii. Nici un nume, nici o cruce. Pare o doamna din alta epoca venita la un mormant. Te astepti sa porneasca din nou pe alee, dupa ce a zabovit o clipa, cu privirea ratacita la adierea unui gand ascuns. Zambetul ei este zambetul vietii… Dar a murit foarte tanara, victima unei sotii geloase care a otravit-o pentru a stinge flacara iubirii ce-i cuprinsese sotul, unul dintre cei mai bogati oameni ai vremii. Durerea lui a dat nastere, prin dalta maestrului italian, foarte la moda atunci si mai mult decat talentat, unui monument cum putine sunt. Katalina Boschott traverseaza veacurile zambind tainic, purtand in neant secretul unei mari iubiri. Nici la ea nu lipsesc lumanarile…Si este monumentul iubirii pacatoase!

Undeva, inainte de capela cimitirului, pe stanga se afla mausoleul Iuliei Hasdeu. Cutremuratoare si aceasta poveste. Considerat multa vreme drept cel mai frumos monument din Bellu, cavoul poarta semnatura sculptorului Ion Georgescu- elev al lui Karl Storck. Lucrarea a fost facuta, pas cu pas, la indicatiile lui B.P. Hasdeu care sustinea ca le primeste, la randu-i, din lumea de dincolo, de la insasi fiica sa prin intermediul unor clarvazatori. Este un alt monument- cel al iubirii parentale. Acel “Mai sezi putin” care se afla scris pe frontispiciu in grafia vremii infioara si azi desi dateaza de la 1889…Si tatal, cedand rugamintii, mai sedea pe banca de piatra asezata cu fata spre mormant si care se afla si azi pe acelasi loc.

Dinspre capela spre poarta cimitirului, pe partea dreapta, pe toata latura dreapta mai bine zis, se afla intreg manualul de istorie si inca ceva pe deasupra. Coplesitor, mausoleul imens al familiei Cantacuzino, opera arhitecturala a lui Ion Mincu, nu ne lasa sa uitam, in iuresul unei istorii de multe ori contrafacute, ca a avut acest neam incercat si sange albastru, si domni, si domnite care au trait aievea si nu sunt simple gravuri inserate in lectii insipide. Nu mult mai departe se afla si monumentul Ghiculestilor, la fel de trufas si la fel de incarcat de legenda.

Arta si istorie, legenda si adevar atestat de documente, toate se intrepatrund la Bellu singurul loc unde stim cu siguranta ca numele unei strazi a fost, candva, un om sau ca renumele unui restaurant, cum e Casa Capsa a apartinut unei onorabile familii bucurestene.

Bellu este cea mai credibila lectie de trecut. Pe aici, mana comunista nu a avut putere. Nu a facut decat sa interzica slujbele la capela cimitirului pe care, sfidator, a transformat-o in arhiva timp de aproape 6 decenii. Mai mult, poate, aici se vede cu adevarat cat si-a dorit in secret un regim al puterii proletare sa ajunga egal cu boierimea pe care o denigra furibund. Aproape de intrarea in cimitir, prin preajma locurilor unde odihnesc actorii, se inalta monumentul de marmura alba al unei pioniere. Oamenii stiu ca este copila unui potentat comunist, o fetita de numai 12 ani, infatisata cu cravata fluturand si cu o carte in mana, gata parca sa porneasca la vreo Daciada. Bellu a adunat laolalta, cu intelepciunea mortii, domnitori si sclavi, artisti si anonimi, demnitari ai tuturor vremurilor care au trecut peste Romania vrand parca sa stranga cu avaritie, fara sa piarda nimic, fiecare clipa a unei istorii nu intotdeauna linistite, dar pe care trebuie sa invatam sa ne-o asumam.

Aminteam de artisti. La Bellu e singurul loc unde Birlic, intr-un monument ce-l infatiseaza jucand pentru vecie rolul unuia dintre “Badaranii” lui Goldoni, si-a pastrat grimasa de uimire care-l face unic in teatrul romanesc. La fel si la Toma Caragiu. Nu departe, de pe frontonul unui mausoleu oarecum modest ca dimensiuni, ne cheama numele lui Constantin Tanase, sub care, ca un insemn heraldic, se afla un …carabus.

Dar, pentru ca este o lectie de istorie sculptata in piatra, Bellu are si pagini contemporane: monumente de prost gust patentat, ale avutilor vremii noastre, majoritatea din marmura neagra, incercand sa imite (si esuand lamentabil!) vechile constructii boieresti. Zguduitoare nesabuinta: exista mausoleu cu …termopane! Si cu sistem antiefractie! Si cu lacat la intrare!

In apropierea monstruoasei alcatuiri contemporane, un inger al mortii acoperit cu o larga gluga care nu ne permite sa aflam inainte de vreme chipul temut, priveste cu nepasare si pare sa ascunda, in cutele de piatra alba, un zambet ironic. Iar ceva mai incolo se inalta o alta constructie neegalata- cavoul familei Gheorghieff strajuita, la cele patru colturi, de statuile in marime naturala ale evanghelistilor, unice in lume. Opera a lui Frederic Storck, structura striveste prin frumusete si valoare orice tentative nereusite din jur.


Acesta este Bellu, cimitirul muzeu de pe calea Serban Voda, locul unde se afla cele mai insemnate urme ale trecerii vremelnice a spiritelor mari ale acestei tari rasaritene. Toata lumea nu mai pridideste sa-l asemene cu Pere Lachaise, cimitirul Frantei si cel mai important de pe batranul continent. Numai ca Pere Lachaise, al carui site sta la dispozitia oricui vrea sa stie ceva despre Franta, beneficiaza de multe surse de informare. Noi, ca intotdeauna, ne ignoram valorile in cel mai bun caz, atunci cand nu incercam chiar sa le distrugem. Cateva fotografii ratacite in vreun ziar, cateva randuri strecurate in presa- atat despre Bellu. A, ba nu, exista si o monografie completa, greu de gasit, semnata de Paul Filip si intitulata ”Bellu, Panteon national”. Nu avem timp de moarte, suntem prea grabiti sa ne indreptam catre ea.